A inchis televizorul, calculatorul, cutia cu bijuterii, a stins lumina, apoi a trantit cu putere usa camerei. A inchis fermoarul rochiei stramte. Lent, treptat, dar sigur. Si-a apropiat buzele si le-a arcuit intr-un zambet curios. A inspirat adanc. Apoi, a urcat incet, fara graba, treptele mansardei. A inchis acolo caietele cu ganduri, iubirea, lacrimile, sperantele, minciunile, chipul lui, naivitatea, adolescenta.
Dupa ce a parasit casa si a incuiat cu zavorul poarta, a inchis ultimul fermoar. Cel mai greu de inchis: sufletul. "De azi va exista doar mintea", si-a spus in gand si a pornit cu mers nonsalant. Unde? Spre indiferenta. Spre acel timp din trecutul ei cand toate gesturile tandre, toate declaratiile de dragoste ii provocau sila. Ii era dor de zilele in care bataile inimii nu denotau nimic, iar mintea lucra la rece. De zilele fara iubire. Regreta ca se indragostise. Probabil nu o sa o mai faca niciodata.
Firul gandurilor o purta departe:
"E chiar ciudat sa analizezi iubitele unei cunostinte in decurs de cativa ani si sa observi cat de mult seamana intre ele. Prietena de anul asta a varului meu seamana dubios de mult cu cea de acum trei ani ca si cu cea de aucm 6 ani. Brunete, subtirele, sclifosite si charismatice. Toate fostele iubite ale lui tata erau blonde, plinute, imbujorate si inocente. Ca si mama. Toti avem un tipar. De fapt, poate ca ne dam intalnire cu aceeasi persoana din nou si din nou. Dar care-i tiparul meu?
M-am indragostit de acelasi tip de fiecare data: sarmantul indiferent pe care toate fetele il sorbeau din priviri. Charismaticul glumet care nu spunea nici "da", nici "nu", doar "poate". Cel al carei privire nu o puteam intelege. Baiatul imprevizibil. Al dracului de imprevizibil. M-as astepta la orice, chiar si acum, dar...am inchis toate usile. Niciun vant nu va mai intra in camera mea sa ravaseasca toate cartile, asternuturile si papusile din copilarie. Niciun vant, caruia, dupa ce imi gasesc camera distrusa, nu-i pot gasi urma.
Toti suntem dependenti de ceva. Eu am fost, poate, dependenta de suferinta. Poate imi placea sa gasesc camera ravasita, sa te astept la intersectia unde intarziai zile intregi si sa te caut in orice adiere usoara...Poate eram masochista. Dar acum, am inchis toate ferestrele. Ochii, buzele, urechile, trupul. Nu te vad, nu te aud, nu te simt. Esti invizibil. Adio"
