Dada: februarie 2010

Cat de siropos scriam acum 2 ani...

“… Atunci citeşte, dar citeşte dincolo de rânduri, priveşte dincolo de aparenţe, prinde esenţa şi ascultă, dar nu, nu asculta vocea- ascultă ecoul…”
-Pooftiim? Adică?
-Nu întelegi?
-Nu. Nu mai am chef să citesc, m-am săturat de scriitoarea ieşită din minţi.
-…
-Clara, revin-o cu picioarele pe pământ! Şi deschide ochii mai des, nu doar dimineaţa! Ai 18 ani!
- Tu nu înţelegi…Eşti la fel ca ceilalţi, nu ştii să deosebeşti esenţa de aparenţă. Eşti preocupată doar de machiaj, haine, cluburi. E pur snobism să faci anumite lucruri doar ca să pari cool.
-Nu vezi că asta e generaţia noastră? Alcool, droguri, cluburi. Pe ce lume trăieşti?
-Cu siguranţă nu în a ta.
-Diseară mergem să ne distrăm. Baieţii ar vrea să fii acolo.
-Nu-mi pasă. Pa.
-Pa. La 22.00 să fii gata.
Carina părăsi camera şi trânti puternic uşa. Clara se cufundă în propriul univers şi deschise cel mai vechi şi sigur prieten. Caietul cu gânduri. Începu să scrie. Visa să ajungă scriitoare.
II
“Astăzi m-a vizitat din nou Carina. Nimic nou. Ca intotdeauna, m-a chemat în oraş diseară. Probabil voi merge. Uneori e interesant să cunoşti oameni atât de diferiţi de tine. E amuzant să-i vezi cum se îmbată, cum bârfesc, cum se droghează.
Dar până atunci…mă privesc în oglindă. Şi văd cum o mână caldă îmi atinge umărul, mă învăluie, mă poartă spre acel abis unde universul ia naştere doar prin cuvintele scrise de mâna mea. Totul e nou, imprevizibil! Şi râd şi ţip şi zbor şi scriu… N-am chef de nimic concret azi, nici măcar de tine…Doar dacă...Doar dacă mă laşi să-ţi schiţez chipul pe hârtie: ochii- poartă către sacru, buzele-cascadă de cuvinte, iar vocea…Vorbeste şi nu te opri, fii muza mea în continuare, dar nu mă iubi, eu nu exist, eu sunt doar o fantomă ce prinde formă prin ce scrie. Sunt eu doar atunci când scriu, doar atunci…In rest, nu mă observa, eu nu exist.
Lasă-mă să termin ceea ce n-am început!
Mă privesc din nou în oglindă. Ce anume s-a schimbat? Aproape nimic. Părul mai lung, acelaşi chip, aceleaşi buze, aceiaşi ochi ce ascund fascinaţia banalului aparent. Banalul aparent? Predispoziţia de a iubi lucruri banale, aparent insignifiante, dar care ascund o uriaşa însemnătate pentru mine.
Şi vreau să ţip cât pot de tare şi să găsesc fericire în propria nebunie. Să alerg desculţă pe malul mării, să-ţi scriu numele pe plajă şi să caut rime în nisip. Să privesc pescăruşii şi corăbiile. Să visez că sunt apusul. Să-mi prind în mâna stângă inima şi-n cea dreaptă răsăritul. Să dansez cu ele..Şi să scriu.”
Sună telefonul. Privi absentă spre ecranul mobilului. Acelaşi tip stresant şi superficial. Nu avea chef să răspundă. Continuă să scrie.
“Ce spui dacă nu vreau să te ascult? Dacă închid ochii şi îmi astup urechile? Ţipă- nu-mi păsa. Îţi voi ignora sfaturile superficiale cu privire la viaţă şi vocea îndulcită artificial. Ha-ha! Mă amuză teribil colecţia ta de măşti. Poţi să mi-o împrumuţi pe cea cu zâmbet, te rog? Mulţumesc. Acum îţi zâmbesc, priveşte. Era cazul de puţină politete…Si te rog politicos să pleci, cu zâmbet, evident. N-am nevoie de idoli, generaţia mea nu-mi poate oferi unul. Dar în schimb îmi arată drumul spre bibliotecă în fiecare dimineaţă. Hai, gata, termină…Ne vedem altă dată, mă poţi găsi în fiecare seară în parc citindu-l pe…idol.
Dacă Eliade dedică sacrului un întreg studiu de sute de pagini, eu îţi pot scrie că îmi primesc porţia de sacru în fiecare zi. Nu te gândi că mă înghesui pe treptele bisericilor, nicidecum, eu pătrund în tărâmul sfânt prin lectură. Am deschis cartea şi deja o mână mă atinge profund pe umăr, mă învăluie cald şi mă poartă spre…fericire. Da, da, mi-ai citit rândurile şi deja te văd cum îmi ataşezi eticheta “Tocilară”. Da, da, eşti unul dintre cei pe care îi voi întreba despre ultima carte citită şi-mi vor răspunde scârbiţi:”Ma jigneşti cumva?” Nu, nu te jignesc, sunt sigură că ai citit măcar o carte de Coelho, în timp ce în boxe răsuna Guţă… După, că să arăţi cât de cultă eşti, ţi-ai pus la status pe messenger citate din “11 minute” şi ţi-ai updatat profilul de hi5 cu toate cărţile lui Coelho.”
Încă un sunet enervant al telefonului. De data asta, mesaj. Evident că şansele să o caute cineva care o interesa cu adevărat erau minime.
“Hei Clara. Deseară mergem să bem ceva. Vii şi tu?”
Se aşeză enervată pe marginea patului. Poate va dormi câteva ore. Scrise o ultimă frază în caiet înainte să adoarmă:” Am cele mai ţari vise…De ce mi-ar trebui droguri sau alcool?”

III
21.00. Iar telefonul. Clara se ridică speriată din pat.
-Alo, răspunse cu vocea desprinsă din vis.
-Hai pregăteşte-te. La 22.30 să fii acolo. Să nu întârzii.
-OK. Deşi nu-mi surâde idea, voi fi acolo
-OK.Pa.
-Pa.
Ce păcat că o trezise telefonul tocmai când visa că este alături de…el. Deşi inadaptată social şi cu aere arogante de mare boemă, Clara trăia drama oricărei adolescente de vârsta ei. Era îndrăgostită nebuneşte de un băiat care nu-i acorda foarte mare atenţie. Era scriitor, evident. Poet mai exact. Aveau aceeaşi vârstă, dar Clara îl admira atât din punct de vedere profesional, cât şi ca entitate pur sufletească. [...lipsa text.]
Şi dintr-odată Clarei îi trecu un gând ciudat prin minte. Cum ar fi dacă i-ar trimite un mesaj în care să-i zică: “Stii...Te-am visat”? Renunţă curând la idee, gândindu-se că băiatul s-ar gândi la lucruri perverse şi i-ar trimite înapoi un mesaj în care s-o întrebe: “In ce ipostaze?”
Deşi împotriva snobismului generat de machiaj, haine şi modă, Clara se aranjă cu tot ce îi stătea la îndemână. Nu prea avea chef de ieşit în oraş, dar se gândi că poate va descoperi ceva interesant despre care să scrie. Singurul ei vis adevărat era să ajungă o scriitoare celebră…Suferea de lipsă de inspiraţie de la un timp. Poate va găsi ceva despre care să scrie.Poate.

“Despre noaptea trecută aş putea scrie un roman întreg. Mă gândesc continuu la braţele lui calde, la privirea profundă şi la saruturle lungi. Şi încă o dată îmi amintesc ochii lui albaştri ce străluceau naiv în lumina slabă a lunii, şi siluetele noastre ce se pierdeau pe graniţe celor două dimensiuni existenţial: timpul şi spaţiul.
Scopul meu nu este de a aluneca spre proză siropoasă, însă dragostea rămâne acel element universal ce te îndeamnă la romantism. Chiar dacă ignorăm voluntar retorica romanticilor, sufletul nostru ne poartă involuntar spre visare, spre melancolie, spre iubire. Şi scriu. Şi surprind părul lui, ochii lui, vocea lui. Mi-am găsit inspiraţia. Da, te ascult, vorbeşte şi nu te opri, fii muza mea. Te iubesc- nimic mai simplu şi mai adevărat
Iubirea? Cred că nimeni nu este capabil să vorbească despre ea la mod obiectiv. Situată în acelaşi focar intim, e trezită la viaţă treptat de fiecare îmbrăţişare, fiecare sărut sau zâmbet. M-am întâlnit aucm câteva zile cu un băiat de care fusesem îndrăgostită când eram mai mică. Totul trecuse însă. Dar întâlnirea, salutul, zâmbetul au creat un moment magic pentru mine. Probabil şi pentru el. Acum realizez că dragostea trece , dar rămâne acel ceva în suflet care nu are nicio legătură cu dorinţa, atracţia fizică sau obsesia de a avea fiinţă iubită lângă ţine. Rămâne doar o sclipire sufletească, o revelaţie, ce o simţi la momentul oportun, în “acea clipa”. Atunci se reunesc toate amintirile, visele, dorinţele trecute, cristalizate însă, alături de chipul lui. Iubirea e absentă, dar în suflet rămâne acel sentiment căruia nu-i pot găsi numele şi care îşi atinge intensitatea în acea clipă în care magia este atât de magică încât totul durează doar o secundă.
Mă ridic visătoare din pat şi simt cum mi-au crescut aripi în loc de braţe. Zbor prin aceeaşi imensitate roz la capătul căreia se află chipul lui. Am găsit în sfârşit doza de inspiraţie pentru tot restul vieţii. Iubirea. Noi trei. Eu, el şi visul meu de a deveni scriitoare.
Iau telefonul şi îi tirmit un mesaj.”Buna. M-am simţit foarte bine aseară. Ar trebui să ne mai vedem zilele astea. Ce zici?”
Aştept. Nimic. O oră- două.Nimic
Va răspunde. Sunt sigură. De ce nu i-ar răspunde fetei căreia i-a spus aseară că o iubeşte?
În sfârşit, mesaj.”Hai să ne vedem. Diseară. Intră pe net să îţi spun unde.”
Ah, ce bine! E ciudat cum tocmai în serile banale se întâmplă lucruri speciale. Seara trecută plecasem fără chef de acasă cu gândul că voi întâlni o grămadă de persoane neinteresante şi superficiale. Dar, în barul jegos şi îmbâcsit de tutun i-am zărit chipul vesel. Si seara a fost perfectă.”
Şi s-a întâlnit în seară aia cu Dan. Mai târziu avea să povestească într-o manieră tragica întâlnirea din seara aceea.

V “E fum şi întuneric, miros vulgar de tigară. Doi ochi albaştri şi inexpresivi. Un râs isteric îmi răneşte sufletul, nu urechile. Şi lacrimi curg, curg, şi tu râzi.
-Nu mai râde, habar nu ai cât doare!
- Ce să doară?
-Mi-ai spus că mă iubeşti.
-Asta a fost aseară. Glumeam, ok? A fost amuzant.
-…
-Stai să schimb melodia. Aşa, e mai bine.
Ah! El încă mai putea asculta muzică, dar nu ştia că muzica din sufletul meu nu mai era de mult muzică?
Lacrimi curg, secunde trec, el râde şi cantă.
-Acum plec. Nu mai ai nimic de zis? Ciau.
Rămân fără cuvinte. Ochii mă ustură, visele s-au transformat în săbii, speranţele sunt acum cuţite, lui nu i-a păsat. Nu-i va păsa niciodată.
Privesc în gol. A dispărut mirosul de ţigară. Sunetul paşilor devine din ce în ce mai îndepărtat; bătăile inimii le simţ din ce în ce mai rare. O uşă se aude închizându-se cu nepăsare cu zgomot surd; un vis împietreşte dureros în sufletu-mi mut.
Prin gaura cheii, prin geamul spart şi probabil prin găurile invizibile ale pereţilor plini de igrasie pătrund versuri atât de cunoscute şi totuşi, sunt sigură că nu le-am mai auzit până acum. Acum e muzică. Da. Vocea ta. Şi a dispărut mirosul de ţigară. Dar eu încă plâng. Fir-ar! Ce altceva poţi face într-o cameră infectă, simţind cum sufletul ţi se infectează din ce în ce mai mult?
Plâng. Ştii…Tu ai omorât printr-un gest simplu în doar câteva minute visul pe care îl cladisem luni întregi.
Un suflet infect, un vis mort, paşii lui nu se mai aud de mult. Dar ceva magnific pătrunde în mine. Ah, inspiraţia! Simt o suferinţa imensă în piept, peste care nu pot trece decât dacă o transform în literatură. De azi eşti doar o fiinţă de hârtie. Îţi voi colora ochii şi-ţi voi modifica vocea, Îţi voi da suflet. Vei fi sclavul meu de hartie…pentru totdeauna.”
VI
“ A mai trecut încă o zi, o lună, un an sau zece…Cine mai ştie? Timpul curge nepăsător, secundele trec, iar prin trecerea ireversibilă a timpului mă regăsesc mereu scriind lucruri aberante, triste, “sadice”, meditaţii asupra viselor mele, ezitări pe drumul dorinţelor. Doar literele şi imaginaţia îmi acompaniau lacrimile, încercând să mă salveze din clipele de disperare. Doar scrisul şi literatura m-au salvat; nu a existat nicio tentativă de a consola, niciun “imi pare rau”, niciun regret. Doar sarcasm şi indiferentă împinsă până la extreme.
E noapte, nu dorm, nu visez, doar privesc cu milă şi curiozitate această fiinţă desprinsă din trecutul şi visele mele…O privesc pe ea…Ba nu, mă privesc pe mine…Nu! Aveeaci fată blonduţa, cu ochii mari şi trişti. Aberez? De ce nu dispare imaginea fetei pentru care nu simt decât milă şi dezgust? Nu ţi-a păsat de lacrimile ei? Mie îmi pasă, ştii, doar mie. Aberez? Nu, dar zăbovesc prea mult pe firul amintirii.
Acum nu mai e nimic. Indiferenţa a şters dorinţele, încercările, visele. Nu mai sper să fiu cu ţine, nu-ţi mai zic că te iubesc, nu te mai sun, nimic. Dar ştii ce a rămas constant? Un singur lucru: iubirea. În cea mai pură formă a sa. Când în suflet intervine resemnarea, iar în minte conştientizarea aburditaţii insistenţelor şi a încercările, atunci, dacă iubirea nu-şi pierde din intensitate, ea prinde cea mai sinceră şi constantă formă a sa. În aceste condiţii, ea nu caută a atrage atenţia, supravieţuieşte fără să ţină cont de indiferentă, nu urmăreşte niciun scop, doar există, devine nemuritoare. Te iubesc, şi nu, nu aştept nimic, nu vreau nimic, nu mai visez. Te iubesc şi atât.”
VIII
Scriind în caietul cu gânduri peste câteva luni:
“Sunt o ciudată. Probabil. Mi se zice des acest lucru. În fiecare zi mă împiedic pe stradă, în fiecare zi aud ironiile celor din jurul meu pentru modul meu diferit de a gândi. Numele meu e Clara, am 18 ani, nu sunt frumoasă, zâmbesc rar, dar sincer, privesc sceptic, urăsc mediocritatea.
Obişnuiesc să ţin diverse caiete unde-mi expun gândurile. Am un caiet întreg dedicat unui foste iubiri din liceu. Acum nu mai simt nimic, prezenţa lui mă scârbeşte. Cum l-am putut iubi? Nu ştiu. Dar iubirea a trecut treptat pe măsură ce filele caietului se terminau.
Eram o romantică. Ce emoţionant! Îi scrisesem o scrisoare, pe care, bineînţeles nu i-am trimis-o niciodată. Sunt curioasă dacă ar vedea scrisoarea ce ar zice. M-ar declara , ar râde si ar arunca-o. Sau nu ar deschide-o.
Nu contează. A trecut. Acum urăsc relaţiile, mi se plictisitoare. Citesc multe cărti, chiar şi-n timpul pauzelor de şcoală. Pierd timpul, scriu mult, primesc mesaje anonime regulat, sunt inadaptată social şi mă machez strident. Visez devin scriitoare. Îmi place ploaia. Îmi place oraşul noaptea”
IX
Nopţi nedormite, foi rupte, dar sfârşit creaţia era terminată. Cea mai bună metodă de a trece peste o iubire neîmplinită este să o tranforme în literatură. Şi exact asta făcuse.
“Soare blond, absent. Fericire, plictiseala, culoare, dar niciun strop de iubire. Perfect.
Cândva visam să scriu un roman cu personaje imaginare, experienţe minunate, fictive...Acum am renunţat la idee...Pentru a scrie un roman îţi trebuie experienţă de viaţă, ceea ce nu pot spune că am la 18 ani...Mi se pare o prostie să te apuci să scrii la o asemenea vârstă proză obiectivă, la persoana a treia, inventând personaje ce aparţin totuşi realităţii de zi cu zi. De ce să îţi pui mască şi să te faci personaj de roman, când te poţi privi pe tine şi lumea din jurul tău dintr-un colţ subiectiv, scriind despre tine şi despre ceilalţi folosind persoana I, apelând la sinceritate, subiectivitate şi îndrăzneală? Nu vreau să creez personaje imaginare, presărând în "sufletul" lor fictiv părţi din mine când pot vorbi despre mine şi despre persoanele şi evenimentele reale cu care vin în contact. Ce voi scrie în continuare nu va lua forma unui roman sau a unei nuvele pentru că ce scriu sunt cuvinte ce izvorăsc direct din inimă şi minte. Nu scriu lucruri ciudate, aberante sau inteligente pentru a părea interesantă, ci scriu doar pentru că în momentul respectiv sunt ciudată, aberantă sau poate inteligentă. Nu scriu rânduri siropoase pentru a stârni lacrimi, ci pentru că în acel moment sunt siropoasă.Nu scriu pentru a impresiona cititorul, ci scriu pentru că asta îmi place să fac, pentru că sunt EU doar atunci când scriu.”
- Ai terminat nuvela? O întrebă Carina.
- Nu e nuvelă, sunt doar parţi din mine şi din lumea întreagă.
- OK. Diseara iesim in club.
- …
Clara zâmbi mecanic.
- Vedem, spuse. Poate gasesc inspiraţie pentru o nuvelă...Sau poate, un roman.
„Ai ascultat ecoul? Dacă da, atunci uită vocea.”

Dada

Netemperamental.

Nu are nici titlu...

Cuvant.

Ciob.

Fum.

Circ.

Mi-am cumparat destinul.

Primul post.