Ciob.

Dacă mă vrei, ar trebui să ştii.
Eu nu-ţi vreau mainile, ci sufletul
Să-l prind în braţe, să suflu cald
Şi să-l transform…Apoi să ţip:
E doar al meu!

Am spart oglinda împreună
Şi ne-am privit imaginea în cioburi sparte
Nimic mai concret, nimic mai realitate.
Acum visele sunt cioburi
Şi ciobul meu e vis.

Lasă-mă să-ţi privesc chipul prin ciobul spart…
…Ochii tăi sunt roşii, iar buzele albastre
Şi sufletul e fum…Îmi zboară dintre mâini.
Dacă mă vrei, ar trebui să ştii
Că nu-ţi vreau sufletul, ci ciobul prin care te privesc.

Chiar dacă încă vrei…Eu plec.
Adună cioburile sparte
Şi aeristeşte camera de fum.