Torturati-l pe artist!

“Imi pare teribil de rau ca eu sunt cel care-ti spune asta, insa nu vei fi niciodata fericit. Va fi trist. N-o sa te alegi niciodata cu fata. N-o sa gaseati niciodata dragostea adevarata. N-o sa gasesti niciun prieten demn de incredere. N-o sa fii niciodata multumit. N-o sa ai niciodata destul. Ti-o spun deoarece cred ca asa e drept, sa fiu sincer cu tine inainte de a începe. Sper ca apreciezi acest lucru, pentru ca nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum incolo. Deci inca o data, iti spun din capul locului: nu vei fi niciodata fericit! Ti-o dau in scris, si sa-ti fie de bine! “

Prezentat in paragraful anterior, incipitul romanului “Torturati-l pe artist” de Joey Goebel, introduce cititorul intr-o lume in care constientizarea realitatii devine problema esentiala. Vei adresa obsesiv si retoric intrebarea “Cu mine vorbesti?”, ajungand in momentul cand vei “urla” cu toata fiinta: “Asta nu e realitatea mea!”. Dar poate ca este…

Intr-un stil autentic, umoristic si vulgar, scriitorul isi exprima revolta impotriva inculturii si totalei lipse de simt artistic promovate de mass-media. Violenta, roboti, motociclete, sex, masini, vulgaritate, explozii si iar sex, priveste stereotipia filmului secolului XXI. Lipseste arta. Dar artistul unde e? Asadar, cautarea artistului, care ar putea revolutiona in adevaratul sens al cuvantului lumea superficiala si inculta a filmelor si muzicii, devine principalul obiectiv al asociatiei “Noua Renastere”. Dovedind un extraordinar spirit de creativitate, Vincet Spinneti, prototipul tocilarului neintegrat, este vandut de catre mama sa “Noii Renasteri” . Astfel devine o “papusa torturata a Hollywood-ului” in adevaratul sens al cuvantului, provocandu-i-se suferinta prin orice mijloc posibil, deoarece teoria fundamentala a asociatiei este aceea ca numai prin suferinta se pot crea opere de arta in adevaratul sens al cuvantului.

“Am gasit un baiat care ne dadea sperante. I-am legat mainile si picioarele cu bucati de funii blonde si brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Si i-am vandut suferinta la Hollywood”

Geniulului neinteles al secolului XXI, micului artist, in copilarie ii este ucisa fara mila catelusa, ii este incendiata casa, mai tarziu, in adolescenta, ii este refuzata dragostea, impresarul sau gasind metode cat se poate de ingenioase pentru a le determina pe iubitele eroului sa ii dea papucii, iar, in final, ii este ucisa mama . De pe urma acestor drame, desi sufera depresii cumplite cu tentative de suicid, totusi realizeaza opere deosebit de valoroase, scriind scenarii de film si versuri pentru cantece care vor dovedi un succes rasunator. Totusi, dincolo de revolutia declansata de arta realizata de Vincent in domeniul filmului si muzicii, se zbate un suflet torturat, al carui principal tel este fericirea, dar care ii este interzisa in totalitate.

“Il intrebam adesea:

- Ce-ai invatat azi la scoala?

Iar el imi raspundea cu un hohot de ras:

- Cum sa ma urasc pe mine insumi.”

Situatiile sunt impinse la extreme, Vincent ajungand sa fie pus intr-o situatie intima cu mama sa, ce joaca rolul unei fete disponibile la petrecerile starurilor de Hollywood. Insa, adevaratul punct culminant il reprezinta aflarea adevarului despre viata sa, despre faptul ca suferinta sa nu a fost tocmai o directie a destinului, ci dimpotriva, o fortare a acestuia, o torturare a cursului vietii obisnuite.

Dincolo de drama artistului torturat, in jurul careia graviteaza intreaga actiune, Goebel reuseste sa scrie o carte indreptata impotriva industriei divertismentului, oferind cititorului oportunitatea sa arunce o privire si in culise, in spatele scenei, pentru a face cunostinta cu superficialitatea si incultura promovate de industria filmului si a muzicii. Si totusi, ma intreb, daca vreun artist/cantaret/actor/scenarist celebru al momentului ar citi cartea, oare ar prinde esentialul?

Articol aparut si pe Jiunimea (www.jiunimea.ro)

Cainele si...Zbarlitura

Strazile din Craiova ii inspira. Te-ai intrebat vreodata cine se ascunde in spatele animalutelor desenate si lipite pe strazile orasului? Un cuplu de doi street artisti, avand nickname-urile de 2efs si CD, ce isi lasa amprentele prin personajele lor, Cainele cu lipici si Zbarlitura (poti vedea personajele mai jos).

Intrebati care este motivul pentru care nu vor sa-si dea numele real in interviu, cei doi sunt de parere ca nu conteaza cine face street-art, ci arta in sine. Un al doilea motiv ar fi si faptul ca este relativ ilegal.

Ce ii influenteaza? Muzica, evident. 2efs spune ca este influentata in special de reggae si hip hop, genurile sale muzicale preferate. “Sunt influentata de muzica mai ales in materie de cromatica. Sunt indragostita de culoarea verde.” Desi termenul de graffiti este o ramura a culturii hip hop, CD ne dezvaluie ca “cei mai multi care fac graffiti nu au nicio legatura cu hip-hop-ul. Eu, de exemplu, sunt punker. Se aprecieaza diversitatea, de exemplu, printre grafferi renumiti se afla si manelisti. E o chestie cam aiurea, dar asta e realitatea. Cum spuneam, nu conteaza genul de muzica, aici e vorba despre graffiti. Iubirea pentru street art ne leaga indifferent de preferinte sau modul de viata.”

Despre personajul sau, Zbarlitura, 2efs ne spune ca a cautat ceva care sa ii semene. ”M-a inspirat parul meu des si valvoi”. Personajul sau e uneori trist, alteori enervat, dar de cele mai multe ori vesel si jucaus. Ea ne dezvaluie ca acest lucru este in stransa legatura cu starile sale de spirit din acel moment. Despre ea ca persoana reala nu spune prea multe. Daca ar fi sa se descrie prin trei cuvinte, acelea ar fi “vesela, sociabila, sincera”. “Mi-a placut de mica sa desenez. La inceput desenam tot felul de personaje, fara sa aiba vreo legatura. Apoi mi-am construit personajul meu, Zbarlitura”. De asemenea, ne zice ca “stickerele nu sunt niste lucrari foarte complexe, prin graffiti ma exprim mult mai bine. Insa, aici este nevoie de spray-uri, care sunt destul de scumpe si nu se gasesc in Craiova. Trebuie sa facem drumuri la Bucuresti pentru a ne aproviziona”

Cat de mult timp dedica acestui hobby? “Desi ramane doar la statutul de hobby, street art-ul inseamna foarte mult pentru mine. Nu respect un program strict, desenez pur si simplu cand am inspiratie si dispozitie necesara.”

Despre diferenta dintre street-art si graffiti, CD e de parere ca “multi fac confuzie intre street art si graffiti. Graffiti-ul este inclus in street art. De fapt, chiar orice mesaj mai profund poate fi inclus aici.” De ce “mazgalesc” zidurile? In primul rand, din pasiune. In al doilea rand, pentru ca iubesc sa anime locurile mai urate. “ Mi se pare foarte interesant ca in locurile urate si pline de gunoaie, sa existe pete de culoare. Uneori lipim stickere si pe indicatoare, insa este oarecum riscant. Ultimul desen l-am facut sub un pod, se poate observa din tren”. Tot 2efs ne marturiseste ca desenele sale nu au un mesaj anume, sunt doar amuzante pentru ca atunci cand le vezi pe strada sa te faca sa zambesti.

Insa, ca orice activitate, si street-art-ul are aspect negative. De multe ori se intampla ca stickerele sa fie dezlipite sau mazgalite. “Cand vad o chestie vandalizata, sunt foarte revoltat”, ne spune CD. Probabil oltenii ar trebui sa fie mai respectuosi fata de munca depusa de street artisti.

Articol aparut si pe www.jiunimea.ro

Ce se mai poarta sezonul asta?

Zilele astea m-am documentat cu privire la tendintele sezonului primavara-vara 2009-2010. Designerii promoveaza imaginea fashionistei controversate, la care inocenta si seductia, visarea si rigiditatea, eleganta si neglijenta se imbina perfect. In defnitiv, moda reprezinta o lume in care imaginatia depaseste orice limite, in care indrazneala, creativitatea si pasiunea devin accesorii indispensabile.

Moda acestui sezon iti ofera oportunitatea sa realizezi combinatii surprinzatoare, care sa-ti accentueze, in mod autentic, personalitatea. La asta se referea si Jules Michelet cand a afirmat ca “stilul nu este decat miscarea sufletului”.

Daca esti o romantica incurabila, in acest sezon ai de unde alege. Pentru inceput, rochia, revenita drept piesa principala in garderoba de cateva sezoane bune. Aici, gama este extrem de variata: de la clasica rochie neagra la cele cu drapaje, care transforma orice silueta in una de zeita. Ca in orice primavara, un loc aparte in detine celebra rochie inspirata din peisajul feeric al gradinilor. E imposibil sa o privesti si sa nu visezi cu ochii deschisi… Tot sezonul acesta, designerii au adus pe podium cele mai sexy si stylish milkmaids. Stilul promovat de acestea este relativ simplu de imitat: rochii albe cu volane, saboti, flori in par si…un strop de inocenta. Tot acum, vestimentatia te poate purta catre civilizatiile Africii, Indiei, Chinei, Americii de Sud sau…Atlantidei.

Influentele globale se intrepatrund si formeaza cel mai surprinzator mix folcloric si cultural. Fascinante sunt rochiile cu imprimeuri indiene ale lui Dries van Noten sau chiar, femeia-razboinica a lui Alexander McQueen. Pentru o aparitie serafica, poti opta pentru rochii in nuante “fondate”, adica pastelate: de la galben-pai si roz-inghetata pana la verde-menta, baby-blue sau lila.

Totusi, la polul opus, sunt propuse vestimentatii cu inspiratii din lumea digitala, sau chiar, din filme si carti SF. Aici, clasicele imprimeuri sunt inlocuite cu modele generate de computer. Pentru a-ti face o imagine de ansamblu, cauta in colectiile lui Mary Katratzou sau Basso&Brooke.

O alta piesa de mare efect este dantela. Fie ca optezi pentru rochii din datela asemanatoare celor D&G sau porti lenjeria cu nonsalanta la vedere, vei atrage, cu siguranta, toate privirile. Desi moda este destul de variatat de variata in acest domeniu, promovand excesiv lenjeria la vedere si sutienele conice, tinzand chiar spre vulgaritate, specialistii sunt destul de sceptici. Ei ne avertizeaza ca oricat de bine ar arata pe podium aceste piese vestimentare, combinarea si dozarea lor este foarte importanta.

In materie de hairstyle, ne intalnim, inevitabil, cu bucle si onduleuri, impletituri, cocuri, dar si cu un element nou, “beach hair”. Sezonul asta este considerat de-a dreptul hot parul usor decolorat, frizzy si uscat de soare. Make-up artistii au lansat colectii care abunda in culori, iar tehnica preferata este layering-ul, adica aceeasi nuante de fard, aplicata in doua textura, pentru o rezistenta sporita.

Cred ca orice fashionista adora sa lase hainele sa vorbeasca despre ea. Primavara si vara asta, inoti in valuri de seductie, libertate si visare si zambesti in culori surprinzatoare…

Cine se mai uita la Skins?

Stiu ca astepti cu nerabdare sa apara al 19-lea episod din sezonul trei al faimosului serial care infatiseaza “lumea buna” din New York: Gossip Girl. Insa, eu iti sugerez o varianta britanica a lui G.G., mult mai putin comerciala, mai realista, mai nonconformista si mai necenzurata. Spre deosebire de G.G, aici nu vei intalni veritabile lectii de stil, petreceri selecte, orgii prin limuzine si snobism exacerbat, ci doar adolescenti normali, din viata de zi cu zi. Azi am fost intrebata daca in serial “hainele sunt frumoase”. Am raspuns ca nu. Personajele nu se straduiesc sa impresioneze, ci impresioneaza, pur si simplu. Sunt cat se poate de naturale. Totusi, o prietena imi spusese acum ceva timp ca pe ea a speriat-o Skins. Intr-adevar, unele aspecte sunt infatisate intr-o maniera extrem de necenzurata: drogurile se consuma cu nonsalanta in pauzele de scoala, petrecerile destrabalate sunt la ordinea zilei, iar anorexicele, bulimicele si homosexuali sunt aparitii spontane, naturale, aproape situate in limitele normalitatii. De fapt, unele aspecte sunt putin exagerate. As putea afirma chiar ca, Skins este prea realist ca sa fie realist.

Primul sezon contine noua episoade, iar fiecare reda viata cate unui personaj: Tony, Cassie, Jal, Sid, Maxie, Michelle, Effy si Abigail.

In prim-plan se afla cuplul Tony, tipul popular a carui principala problema este numarul fanelor agasante si Michelle, fata cu moravuri usoare. Pentru a se realiza un adevarat trunghi amoros, apare si Sid, cel mi bun prieten al lui Tony, care este obsedat de Michelle. Sid este de departe cel mai simpatic personaj, jucand rolul tocilarului nostim. Replica ce il caracterizeaza cu desavarsire este cea adresata de fiecare fata pe care incearca sa o cucereasca: “Sid, esti atat de dulce. Stii ca te iubesc, dar ca pe un frate”. Desi, intr-o zi, norocul ii surade. Protagonista fanteziilor sale, Michelle, pe care am vazut-o mai des in sutien decat imbracata, ii face propuneri indecente. Desi pastra fotografii cu ea sub perna, o refuza, in timp ce are o revelatie: o iubeste pe Cassie.

Cassie infatiseaza imaginea angelica, ce ascunde toate viciile: tulburari de alimentatie, droguri si tentative de suicid. Cand Sid ii spune ca nu poate ajunge la intalnire, ea ii zambeste senin: ” Ce pacat…Nu am mancat trei zile ca sa fiu frumoasa pentru tine”. Depresiva, ea va lua un numar impresionant de droguri si va intra in coma, din cauza ca Sid uitase de intalnire. Desi aparent maniaco-depresiva, personajul uimeste prin inocenta si puerilitate. Lui Sid ii va lua ceva timp sa treaca peste obsesia cu Michelle si sa realizeze ca este indragostit de Cassie.

Un integ episod vizeaza viata lui Maxie, care este homosexual. Principala lui problema este delimitarea granitei dintre prietenie si o posibila relatie erotica. Desi nu este exclus din grupul de prieteni pentru afinitatile sale, totusi, se simte un etern inadaptat. Frustrarile, discriminarea si chiar unele aventuri sunt tratate in mod veridic.

Un personaj extrem de controversat, desi episodic este Effy, sora mai mica a lui Tony. Ziua, in fata parintilor este fetita disciplinata, cu parul strans coc si uniforma pana la genunchi. Noaptea, se machiaza strident si se imbracata indecent, iar iesirile sale ii sunt acoperite de catre fratele mai mare. Episodul opt reda anturajul dubios in care aceasta se invarte , o lume a decaderii si a drogurilor. Este o lumea in care normalul e stabilit la alte dimensiuni, in care persoanaje patologice se comporta haotic, dand nastere unor evenimente fara urma de ratiune si sens.

Chris, un alt personaj simpatic, este indragostit de profa de psihologie, si, evident, este reciproc. Unul dintre personajele care da dovada de stabilitate si maturitate in aproape orice situatie este Jal, negresa pasionata de flaut. Intruchiparea penibilului, maimutoiul intregului serial este Abigail. Finalul primului sezon mi se pare putin tras de par, Tony fiind calcat de un autobuz exact in momentul cand ii declara iubirea lui Michelle. Serialul se incheie cu Sid, care interpreteaza “Wild world” a lui Cat Stevens.

Poate ca, intr-adevar, v-a speriat descrierea serialului. Mie imi place, e un film cu adolescenti tratat diferit, plin de suspas, de veridicitate si de umor. Si, cel mai important, e foarte diferit de comediile americane clasice cu adolescenti… In prezent, se difuzeaza la Canal 4.

Articol aparut si pe Jiunimea (www.jiunimea.ro)

Pianista- Elfriede Jelinek

Saptamana asta am terminat de citit “Pianista”. Intr-adevar, am sovait putin inainte sa o deschid, ma asteptam la idile siropoase, maniere exacerbate si pagini intregi in memoria compozitorilor… Dupa, am zis sa vad ce scris pe spate. Acolo, Publishers Weekly informeaza ca “Sexualitatea si violenta se intrepatrund in aceasta carte stralucita, necrutatoare. Un roman nerecomandabil celor slabi de inima.” Desi sunt slaba de inima am citit-o si pot sa afirm ca e una din cele mai controversate carti care mi-a picat in mana. Arta, sexualitatea, violenta se impletesc perfect. Stilul este indirect liber, niciun dialog, nimic, doar pasaje inefabile, care, luate separat, pot constitui poeme de sine-statoare. Cateva pagini citeam absorbita si pierdeam, in acele momente dimensiunile spatio-temporale, iar urmatoarele ma socau atat de rau incat lasam cartea din mana si ma intrebam, nevenindu-mi sa cred: “Chiar a scris asta?”.

Actiunea e plasata in anii `70 in Viena. In prim-plan se afla profesoara de pian, Erika Kohut, o femeie trecuta de treizeci de ani, a carei singura ratiune de a fi este muzica. Fara prieteni, amanti sau orice urma de spontaneitate, Erika este depersonalizata total prin muzica. Devine propriul instrument al mamei tale, care canta exact cum doreste aceasta. Mama are conceptii radicale in privinta machiajului, rochiilor elegante sau relatiilor amoroase si ii permite Erikai un singur lucru: purificarea prin arta. Obedienta, eroina isi insuseste acest catharsis cu toata fiinta, si, in prima parte a romanului, cititorul are tendinta de a o considera pe Erika o sacra. Nici pe departe.

Scriitoarea ii dezvaluie treptat latura perversa si chiar masochista. Pe masura ce naratiunea avanseaza, cititorul o urmareste in desele sale hoinareli prin Viena, cand vizionand un film porno pe la cinematografe, cand privind cu o placere malefica actele sexuale petrecute prin dumbravile din jurul Vienei. Elfriede Jelinek insista in descrierea amanuntelor, gesturilor, gandurilor psihopate ale eroinei, cu o mare placere de a tergiversa. Orice reactie, orice atingere, orice sunet trece prin mii de ecouri, devine atat de artistic stilizat, incat pierde orice urma de vulgaritate. Sau poate, nu. Intr-adevar unele scene sunt descrise fara pic de cenzura, atat raporturile sexuale, cat si micile preocupari ale psihopatei. Placerea ei cea mai mare era disecarea propriului corp cu lama in locuri mai mult sau mai putin vizibile. Pentru ca de-a lungul romanului personajul nu reuseste sa dea dovada de niciun sentiment uman, nu simte niciodata nimic, cititorului nu-i va trezi cu nimic mila, dimpotriva, va incepe sa o deteste cu toata fiinta

Si totusi, cineva se indragosteste de ea. Un elev charismatic, sarmant, talentat… Ii jura dragoste eterna, insa Erika, ii cere imposibilul. Vrea violenta, impinsa pana la paroxism. Vrea sa fie legata, batuta, taiata… Scenele sunt redate cu o precizie inumana. Si totusi, emana ceva inefabil. Mai ales finalul… Pentru ca adevaratele carti sunt cele in care finalul introduce cititorul intr-o asemenea stare, care ramane constanta, chiar dupa ce subiectul cartii a fost uitat.

Scriitoarea uluieste prin investigarea vietii interioare a unei demente. E un fel de “Prozac nation”, cu o mica diferenta. In “Prozac nation”, adolescenta isi revine treptat, insa Erika este condamnata pentru totdeauna acestei depersonalizari totale, aceste incapacitati de a simti ceva, incercand sa depaseasca aceasta conditie prin perversiune si violenta. Din pacate nu reuseste. Nu simte nimic, nici chiar cand fanteziile ii devin realitate. Poate ca din descrierea mea a reiesit ca “Pianista” e o carte pornografica. Nu stiu ce sa zic. Unele scene sunt, evident, situate deasupra decentei si o normalitatii, iar personajul te va soca cu siguranta, insa e, cu siguranta, o carte care merita citita.

Romanul a fost ecranizat de regizorul Michael HAneke, cu Isabelle Huppert, Benoit Magimel si Annie Girardot. In 2001, la Festivalul de la Cannes, pelicula a obtinut Marele Premiu, precum si Premiul pentru cea mai buna actrita si cel mai bun actor. Scriitoarea a primit Premiul Nobel pentru literatura in 2004.

Articol aparut si pe Jiunimea(www.jiunimea.ro)

Literatura se hotaraste sa moara?

Citisem pe undeva, odata, o anecdota interesanta. Cica, in vremuri de mult apuse, se imparteau intre oameni bogatiile lumii. Si Cel de sus a zis asa: sarmantilor, charismaticilor, aratosilor si stralucitorilor sa le revina faima, aurul, giuvaerele, emisiunile TV, pozele din reviste, cluburile de fite, popularitatea si snobismul. Iar inadaptatilor social, ciudatilor, insinguratilor, uratilor si introvertitilor le-au ramas...cartile. Ei sunt cei care le scriu si tot ei le citesc. Pentru ca literatura e, in definitiv, pentru cei care se simt cumva straini de mersul lucrurilor in lume. Sau poate nu... Pentru ca, treptat lucrurile au mai evoluat...Literatura e acum la indemana oricui.

De exemplu, anul trecut, prin timpul asta, seria de carti "Amurg" invadase Carolul. Prin timpul orelor de matematica, nicio fashionista dichisita nu mai observa tabla manjita cu grafice sau limite de functii. Toate devorau de zor peripetiile naravase ale superbului vampir Edward Cullen cu iubita lui muritoare, Bella. Profa de mate le privea dezamagita si accentua arhi-celebra sa replica "Mai cu spor, ma, mai cu spor!". Fetele ascultau, isi intensificau ritmul si a doua zi deja le vedeai cu urmatorul volum in poala. "Luna Noua", apoi "Zori de zi" si ce a mai urmat. "Sigur tre' sa fie ceva cu adevarat interesant", mi-am zis in sinea mea, dat fiind faptul ca intr-adevar prima oara cand le vedeam citind cu atata inflacarare. Asa ca am pornit hotarata spre Diverta, am luat cartea din raft cu putina grija ca nu cumva sa observe vreun cunoscut cat sunt de "intarziata". Am ajuns acasa, am citit pe nerasuflare primele pagini si... m-am plictisit ingrozitor. Doar atat? Prea semana izbitor de mult cu telenovelele pe care le vedeam in copilarie. Am zis ca poate e inceputul mai plictisitor, asa ca am citit in fiecare zi in sila cateva pagini, poate-poate oi descoperi ceva. Nimic. Ultimul sfert de carte l-am abandonat, pierdeam vremea inutil... L-am citit totusi peste o bucata buna de timp. Nimic nou. Cartea s-a incheiat cu aceeasi zahariseala siropoasa cum a inceput. Edward o saruta pe Ella pe gat, iar intrebarea ce ti se inocula si te determina sa cumperi urmatorul volum era "Bella urma sa moara sau, mai rau, sa fie tranformata in vampir?". Habar n-am, poate imi spuneti voi, eu n-am citit urmatorul volum. In fine, ceea ce vreau sa subliniez e faptul ca, intr-adevar, cartile cu vampiri si varcolaci s.a.m.d. au prins la public, dar cred ca stii lucrul asta mai bine decat mine. Ulterior, au urmat infinite ale imitatii mai mult sau mai putin jalnice, pe care am evitat sa le citesc si titlul... Un lucru e sigur: daca simti ca te chinuie talentul literar si vrei sa te imbogatesti, atunci scrie o carte despre vampiri si sigur va avea un succes rasunator.

A doua experienta a fost Coelho. Era o vreme cand era imposibil sa nu vizitezi profilul de hi5 al unei fete cool, care sa nu-si asorteze la pozele de prin cluburile trendy o lista intreaga cu citate din Paulo Coelho. "Sa incercam", am zis. Prima carte care mi-a picat in mana a fost "Veronika se hotaraste sa moara".Am citit-o si am ajuns la concluzia ca un titlu mai hotarat era "Literatura se hotaraste sa moara". Dupa ce Veronika ia un pumn de pomnifere, supravietuieste si se trezeste internata intr-un sanatoriu. Aici, afla ca mai are de trait o saptamana si cateva zile. Evadeaza si in acele clipe descopera sensul vietii si isi indeplineste cele 1001 de dorinta. Da, ai ghicit, exact ca-n comediile romantice de proasta calitate. Am continuat cu "11 minute", insa am abandonat-o pe la jumatate. O ultima incercare a fost "Alchimistul", care nu mi-a rezistat in mana mai mult de zece minute. Acelasi lucru s-a intamplat si cu "Brida". Toate cartile lui Coelho urmaresc acelasi tipar clasic ca-n basmele populare: eroul pleaca de acasa, eroul da de rau si ii infrunta pe zmei, dar in final o gaseste pe Ileana Cosanzeana si traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Alaturi de astea, penibile mi se pareau secventele din naratiune cand se introduceau pasaje in care Coelho simtea nevoia sa isi laude celebritatea, ca de exemplu: "Si in vremea asta, un scriitor renumit, Paulo Coelho, era interesat de soara Veronikai asa ca s-a hotarat sa scrie o carte." Veridicitate? In niciun caz. Citind fraza asta i-am dat dreptate charismaticei profe care sustinea cu tarie cu Paulo Coelho e "manelistul literaturii universale". Insa, cireasa de pe tort a venit abia anul asta la ziua mea, cand am primit cadou de la parinti o carte intitulata "Citate de dragoste, de Paulo Coelho". Ma gandeam sa trimit niste sms-uri cu ele, cine stie, poate as fi impresionat vreun fan infocat...

Alte exemple care agolmereaza rafturile de top din librarii si mintile tinerilor ar mai fi, dar prefer sa nu comentez, mai ales ca e vorba de scriitori romani contemporani. Un lucru e cert, anecdota prezentata la inceput nu prea mai e adevarata...Acum, se pare, literatura e pentru oricine. Dar chiar e literatura sau doar mediatizare excesiva? Poate e doar o tehnica de manipulare a maselor, ca si cu gripa aviara sau porcina. Nu stiu. Adevarul absolut nu l-a atins nici macar Alchimistul, dar minte noi, existente mediocre. Poate daca s-ar citi si alti scriitori care merita cu adevarat, povestioarele cu pietricele filozofale si snoavele cu luna plina ar parea cu adevarat stupide.