Saptamana asta am terminat de citit “Pianista”. Intr-adevar, am sovait putin inainte sa o deschid, ma asteptam la idile siropoase, maniere exacerbate si pagini intregi in memoria compozitorilor… Dupa, am zis sa vad ce scris pe spate. Acolo, Publishers Weekly informeaza ca “Sexualitatea si violenta se intrepatrund in aceasta carte stralucita, necrutatoare. Un roman nerecomandabil celor slabi de inima.” Desi sunt slaba de inima am citit-o si pot sa afirm ca e una din cele mai controversate carti care mi-a picat in mana. Arta, sexualitatea, violenta se impletesc perfect. Stilul este indirect liber, niciun dialog, nimic, doar pasaje inefabile, care, luate separat, pot constitui poeme de sine-statoare. Cateva pagini citeam absorbita si pierdeam, in acele momente dimensiunile spatio-temporale, iar urmatoarele ma socau atat de rau incat lasam cartea din mana si ma intrebam, nevenindu-mi sa cred: “Chiar a scris asta?”.
Actiunea e plasata in anii `70 in Viena. In prim-plan se afla profesoara de pian, Erika Kohut, o femeie trecuta de treizeci de ani, a carei singura ratiune de a fi este muzica. Fara prieteni, amanti sau orice urma de spontaneitate, Erika este depersonalizata total prin muzica. Devine propriul instrument al mamei tale, care canta exact cum doreste aceasta. Mama are conceptii radicale in privinta machiajului, rochiilor elegante sau relatiilor amoroase si ii permite Erikai un singur lucru: purificarea prin arta. Obedienta, eroina isi insuseste acest catharsis cu toata fiinta, si, in prima parte a romanului, cititorul are tendinta de a o considera pe Erika o sacra. Nici pe departe.
Scriitoarea ii dezvaluie treptat latura perversa si chiar masochista. Pe masura ce naratiunea avanseaza, cititorul o urmareste in desele sale hoinareli prin Viena, cand vizionand un film porno pe la cinematografe, cand privind cu o placere malefica actele sexuale petrecute prin dumbravile din jurul Vienei. Elfriede Jelinek insista in descrierea amanuntelor, gesturilor, gandurilor psihopate ale eroinei, cu o mare placere de a tergiversa. Orice reactie, orice atingere, orice sunet trece prin mii de ecouri, devine atat de artistic stilizat, incat pierde orice urma de vulgaritate. Sau poate, nu. Intr-adevar unele scene sunt descrise fara pic de cenzura, atat raporturile sexuale, cat si micile preocupari ale psihopatei. Placerea ei cea mai mare era disecarea propriului corp cu lama in locuri mai mult sau mai putin vizibile. Pentru ca de-a lungul romanului personajul nu reuseste sa dea dovada de niciun sentiment uman, nu simte niciodata nimic, cititorului nu-i va trezi cu nimic mila, dimpotriva, va incepe sa o deteste cu toata fiinta
Si totusi, cineva se indragosteste de ea. Un elev charismatic, sarmant, talentat… Ii jura dragoste eterna, insa Erika, ii cere imposibilul. Vrea violenta, impinsa pana la paroxism. Vrea sa fie legata, batuta, taiata… Scenele sunt redate cu o precizie inumana. Si totusi, emana ceva inefabil. Mai ales finalul… Pentru ca adevaratele carti sunt cele in care finalul introduce cititorul intr-o asemenea stare, care ramane constanta, chiar dupa ce subiectul cartii a fost uitat.
Scriitoarea uluieste prin investigarea vietii interioare a unei demente. E un fel de “Prozac nation”, cu o mica diferenta. In “Prozac nation”, adolescenta isi revine treptat, insa Erika este condamnata pentru totdeauna acestei depersonalizari totale, aceste incapacitati de a simti ceva, incercand sa depaseasca aceasta conditie prin perversiune si violenta. Din pacate nu reuseste. Nu simte nimic, nici chiar cand fanteziile ii devin realitate. Poate ca din descrierea mea a reiesit ca “Pianista” e o carte pornografica. Nu stiu ce sa zic. Unele scene sunt, evident, situate deasupra decentei si o normalitatii, iar personajul te va soca cu siguranta, insa e, cu siguranta, o carte care merita citita.
Romanul a fost ecranizat de regizorul Michael HAneke, cu Isabelle Huppert, Benoit Magimel si Annie Girardot. In 2001, la Festivalul de la Cannes, pelicula a obtinut Marele Premiu, precum si Premiul pentru cea mai buna actrita si cel mai bun actor. Scriitoarea a primit Premiul Nobel pentru literatura in 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu