Ea: Mi-ai cerut un zambet.
El: Da, dar tu mi-ai dat doua...
Ea: Un infinit.
El: Cum spuneam...
Ea: Mi-ai cerut un sarut.
El: Da, iar tu m-ai sarutat o noapte intreaga.
Ea: O viata intreaga, inca te mai sarut, in vise.
Ea: Mi-ai cerut o clipa de sinceritate.
El: Da, iar tu mi-ai trimis prea multe mesaje cu fantezii de ale tale...
Ea: Sunt o idealista. Tu esti fantezia mea.
El: Esti nebuna.
Ea: Stiu. Iti amintesti ziua cand am mers la Diverta? Era 13. 13 octombrie, ti-am zis sa nu ne intalnim atunci, pentru ca imi va purta ghinion, iar tu te-ai amuzat.
El: ...
Ea: Iti cumparai poezii de Nichita Stanescu. Iar eu te-am intrebat daca ai citit "Emotie de toamna"... Iar tu, tu ai inceput sa mi-o reciti:"A venit toamna"...Venise deja...13 octombrie...
El: Esti nebuna. Adio.
Ea: "Acopera-mi inima cu ceva...Cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra ta. Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori, Ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori"... SI nu te-am mai vazut din ziua aia... Mai esti aici?
El: (niciun raspuns)
Ea: Unde esti? "Si atunci, ma apropii de pietre si tac, iau cuvintele si le inec in mare."... De ce nu-mi mai raspunzi? Ai disparut?
Ea: Mi-ai promis... Mi-ai promis... Tii minte ce mi-ai promis?
El: (nimic)
Ea: "Suier luna si o rasar si o prefac... intr-o dragoste mare."
Adio.
A inchis televizorul, calculatorul, cutia cu bijuterii, a stins lumina, apoi a trantit cu putere usa camerei. A inchis fermoarul rochiei stramte. Lent, treptat, dar sigur. Si-a apropiat buzele si le-a arcuit intr-un zambet curios. A inspirat adanc. Apoi, a urcat incet, fara graba, treptele mansardei. A inchis acolo caietele cu ganduri, iubirea, lacrimile, sperantele, minciunile, chipul lui, naivitatea, adolescenta.
Dupa ce a parasit casa si a incuiat cu zavorul poarta, a inchis ultimul fermoar. Cel mai greu de inchis: sufletul. "De azi va exista doar mintea", si-a spus in gand si a pornit cu mers nonsalant. Unde? Spre indiferenta. Spre acel timp din trecutul ei cand toate gesturile tandre, toate declaratiile de dragoste ii provocau sila. Ii era dor de zilele in care bataile inimii nu denotau nimic, iar mintea lucra la rece. De zilele fara iubire. Regreta ca se indragostise. Probabil nu o sa o mai faca niciodata.
Firul gandurilor o purta departe:
"E chiar ciudat sa analizezi iubitele unei cunostinte in decurs de cativa ani si sa observi cat de mult seamana intre ele. Prietena de anul asta a varului meu seamana dubios de mult cu cea de acum trei ani ca si cu cea de aucm 6 ani. Brunete, subtirele, sclifosite si charismatice. Toate fostele iubite ale lui tata erau blonde, plinute, imbujorate si inocente. Ca si mama. Toti avem un tipar. De fapt, poate ca ne dam intalnire cu aceeasi persoana din nou si din nou. Dar care-i tiparul meu?
M-am indragostit de acelasi tip de fiecare data: sarmantul indiferent pe care toate fetele il sorbeau din priviri. Charismaticul glumet care nu spunea nici "da", nici "nu", doar "poate". Cel al carei privire nu o puteam intelege. Baiatul imprevizibil. Al dracului de imprevizibil. M-as astepta la orice, chiar si acum, dar...am inchis toate usile. Niciun vant nu va mai intra in camera mea sa ravaseasca toate cartile, asternuturile si papusile din copilarie. Niciun vant, caruia, dupa ce imi gasesc camera distrusa, nu-i pot gasi urma.
Toti suntem dependenti de ceva. Eu am fost, poate, dependenta de suferinta. Poate imi placea sa gasesc camera ravasita, sa te astept la intersectia unde intarziai zile intregi si sa te caut in orice adiere usoara...Poate eram masochista. Dar acum, am inchis toate ferestrele. Ochii, buzele, urechile, trupul. Nu te vad, nu te aud, nu te simt. Esti invizibil. Adio"
Dupa ce a parasit casa si a incuiat cu zavorul poarta, a inchis ultimul fermoar. Cel mai greu de inchis: sufletul. "De azi va exista doar mintea", si-a spus in gand si a pornit cu mers nonsalant. Unde? Spre indiferenta. Spre acel timp din trecutul ei cand toate gesturile tandre, toate declaratiile de dragoste ii provocau sila. Ii era dor de zilele in care bataile inimii nu denotau nimic, iar mintea lucra la rece. De zilele fara iubire. Regreta ca se indragostise. Probabil nu o sa o mai faca niciodata.
Firul gandurilor o purta departe:
"E chiar ciudat sa analizezi iubitele unei cunostinte in decurs de cativa ani si sa observi cat de mult seamana intre ele. Prietena de anul asta a varului meu seamana dubios de mult cu cea de acum trei ani ca si cu cea de aucm 6 ani. Brunete, subtirele, sclifosite si charismatice. Toate fostele iubite ale lui tata erau blonde, plinute, imbujorate si inocente. Ca si mama. Toti avem un tipar. De fapt, poate ca ne dam intalnire cu aceeasi persoana din nou si din nou. Dar care-i tiparul meu?
M-am indragostit de acelasi tip de fiecare data: sarmantul indiferent pe care toate fetele il sorbeau din priviri. Charismaticul glumet care nu spunea nici "da", nici "nu", doar "poate". Cel al carei privire nu o puteam intelege. Baiatul imprevizibil. Al dracului de imprevizibil. M-as astepta la orice, chiar si acum, dar...am inchis toate usile. Niciun vant nu va mai intra in camera mea sa ravaseasca toate cartile, asternuturile si papusile din copilarie. Niciun vant, caruia, dupa ce imi gasesc camera distrusa, nu-i pot gasi urma.
Toti suntem dependenti de ceva. Eu am fost, poate, dependenta de suferinta. Poate imi placea sa gasesc camera ravasita, sa te astept la intersectia unde intarziai zile intregi si sa te caut in orice adiere usoara...Poate eram masochista. Dar acum, am inchis toate ferestrele. Ochii, buzele, urechile, trupul. Nu te vad, nu te aud, nu te simt. Esti invizibil. Adio"
Torturati-l pe artist!
“Imi pare teribil de rau ca eu sunt cel care-ti spune asta, insa nu vei fi niciodata fericit. Va fi trist. N-o sa te alegi niciodata cu fata. N-o sa gaseati niciodata dragostea adevarata. N-o sa gasesti niciun prieten demn de incredere. N-o sa fii niciodata multumit. N-o sa ai niciodata destul. Ti-o spun deoarece cred ca asa e drept, sa fiu sincer cu tine inainte de a începe. Sper ca apreciezi acest lucru, pentru ca nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum incolo. Deci inca o data, iti spun din capul locului: nu vei fi niciodata fericit! Ti-o dau in scris, si sa-ti fie de bine! “
Prezentat in paragraful anterior, incipitul romanului “Torturati-l pe artist” de Joey Goebel, introduce cititorul intr-o lume in care constientizarea realitatii devine problema esentiala. Vei adresa obsesiv si retoric intrebarea “Cu mine vorbesti?”, ajungand in momentul cand vei “urla” cu toata fiinta: “Asta nu e realitatea mea!”. Dar poate ca este…
Intr-un stil autentic, umoristic si vulgar, scriitorul isi exprima revolta impotriva inculturii si totalei lipse de simt artistic promovate de mass-media. Violenta, roboti, motociclete, sex, masini, vulgaritate, explozii si iar sex, priveste stereotipia filmului secolului XXI
“Am gasit un baiat care ne dadea sperante. I-am legat mainile si picioarele cu bucati de funii blonde si brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Si i-am vandut suferinta la Hollywood”
Geniulului neinteles al secolului XXI, micului artist, in copilarie ii este ucisa fara mila catelusa, ii este incendiata casa, mai tarziu, in adolescenta, ii este refuzata dragostea, impresarul sau gasind metode cat se poate de ingenioase pentru a le determina pe iubitele eroului sa ii dea papucii, iar, in final, ii este ucisa mama . De pe urma acestor drame, desi sufera depresii cumplite cu tentative de suicid, totusi realizeaza opere deosebit de valoroase, scriind scenarii de film si versuri pentru cantece care vor dovedi un succes rasunator. Totusi, dincolo de revolutia declansata de arta realizata de Vincent in domeniul filmului si muzicii, se zbate un suflet torturat, al carui principal tel este fericirea, dar care ii este interzisa in totalitate.
“Il intrebam adesea:
- Ce-ai invatat azi la scoala?
Iar el imi raspundea cu un hohot de ras:
- Cum sa ma urasc pe mine insumi.”
Situatiile sunt impinse la extreme, Vincent ajungand sa fie pus intr-o situatie intima cu mama sa, ce joaca rolul unei fete disponibile la petrecerile starurilor de Hollywood. Insa, adevaratul punct culminant il reprezinta aflarea adevarului despre viata sa, despre faptul ca suferinta sa nu a fost tocmai o directie a destinului, ci dimpotriva, o fortare a acestuia, o torturare a cursului vietii obisnuite.
Dincolo de drama artistului torturat, in jurul careia graviteaza intreaga actiune, Goebel reuseste sa scrie o carte indreptata impotriva industriei divertismentului, oferind cititorului oportunitatea sa arunce o privire si in culise, in spatele scenei, pentru a face cunostinta cu superficialitatea si incultura promovate de industria filmului si a muzicii. Si totusi, ma intreb, daca vreun artist/cantaret/actor/scenarist celebru al momentului ar citi cartea, oare ar prinde esentialul?
Articol aparut si pe Jiunimea (www.jiunimea.ro)
Cainele si...Zbarlitura
Strazile din Craiova ii inspira. Te-ai intrebat vreodata cine se ascunde in spatele animalutelor desenate si lipite pe strazile orasului? Un cuplu de doi street artisti, avand nickname-urile de 2efs si CD, ce isi lasa amprentele prin personajele lor, Cainele cu lipici si Zbarlitura (poti vedea personajele mai jos).
Intrebati care este motivul pentru care nu vor sa-si dea numele real in interviu, cei doi sunt de parere ca nu conteaza cine face street-art, ci arta in sine. Un al doilea motiv ar fi si faptul ca este relativ ilegal.
Ce ii influenteaza? Muzica, evident. 2efs spune ca este influe
Despre personajul sau, Zbarlitura, 2efs ne spune ca a cautat ceva care sa ii semene. ”M-a inspirat parul meu des si valvoi”. Personajul sau e uneori trist, alteori enervat, dar de cele mai multe ori vesel si jucaus. Ea ne dezvaluie ca acest lucru este in stransa legatura cu starile sale de spirit din acel moment. Despre ea ca persoana reala nu spune prea multe. Daca ar fi sa se descrie prin trei cuvinte, acelea ar fi “vesela, sociabila, sincera”. “Mi-a placut de mica sa desenez. La inceput desenam tot felul de personaje, fara sa aiba vreo legatura. Apoi mi-am construit personajul meu, Zbarlitura”. De asemenea, ne zice ca “stickerele nu sunt niste lucrari foarte complexe, prin graffiti ma exprim mult mai bine. Insa, aici este nevoie de spray-uri, care sunt destul de scumpe si nu se gasesc in Craiova. Trebuie sa facem drumuri la Bucuresti pentru a ne aproviziona”
Cat de mult timp dedica acestui hobby? “Desi ramane doar la statutul de hobby, street art-ul inseamna foarte mult pentru mine. Nu respect un program strict, desenez pur si simplu cand am inspiratie si dispozitie necesara.”
Despre diferenta dintre street-art si graffiti, CD e de parere ca
Insa, ca orice activitate, si street-art-ul are aspect negative. De multe ori se intampla ca stickerele sa fie dezlipite sau mazgalite. “Cand vad o chestie vandalizata, sunt foarte revoltat”, ne spune CD. Probabil oltenii ar trebui sa fie mai respectuosi fata de munca depusa de street artisti.
Articol aparut si pe www.jiunimea.ro
Ce se mai poarta sezonul asta?
Zilele astea m-am documentat cu privire la tendintele sezonului primavara-vara 2009-2010. Designerii promoveaza imaginea fashionistei controversate, la care inocenta si seductia, visarea si rigiditatea, eleganta si neglijenta se imbina perfect. In defnitiv, moda reprezinta o lume in care imaginatia depaseste orice limite, in care indrazneala, creativitatea si pasiunea devin accesorii indispensabile.
Moda acestui sezon iti ofera oportunitatea sa realizezi combinatii surprinzatoare, care sa-ti accentueze, in mod autentic, personalitatea. La asta se referea si Jules Michelet cand a afirmat ca “stilul nu este decat miscarea sufletului”.
Daca esti o romantica incurabila, in acest sezon ai de unde alege. Pentru inceput, rochia, revenita drept piesa principala in garderoba de cateva sezoane bune. Aici, gama este extrem de variata: de la clasica rochie neagra la cele cu drapaje, care transforma orice silueta in una de zeita. Ca in orice primavara, un loc aparte in detine celebra rochie inspirata din peisajul feeric al gradinilor. E imposibil sa o privesti si sa nu visezi cu ochii deschisi… Tot sezonul acesta, designerii au adus pe podium cele mai sexy si stylish milkmaids. Stilul promovat de acestea este relativ simplu de imitat: rochii albe cu volane, saboti, flori in par si…un strop de inocenta. Tot acum, vestimentatia te poate purta catre civilizatiile Africii, Indiei, Chinei, Americii de Sud sau…Atlantidei.
Influentele globale se intrepatrund si formeaza cel mai surprinzator mix folcloric si cultural. Fascinante sunt rochiile cu imprimeuri indiene ale lui Dries van Noten sau chiar, femeia-razboinica a lui Alexander McQueen. Pentru o aparitie serafica, poti opta pentru rochii in nuante “fondate”, adica pastelate: de la galben-pai si roz-inghetata pana la verde-menta, baby-blue sau lila.
Totusi, la polul opus, sunt propuse vestimentatii cu inspiratii din lumea digitala, sau chiar, din filme si carti SF. Aici, clasicele imprimeuri sunt inlocuite cu modele generate de computer. Pentru a-ti face o imagine de ansamblu, cauta in colectiile lui Mary Katratzou sau Basso&Brooke.
O alta piesa de mare efect este dantela. Fie ca optezi pentru rochii din datela asemanatoare celor D&G sau porti lenjeria cu nonsalanta la vedere, vei atrage, cu siguranta, toate privirile. Desi moda este destul de variatat de variata in acest domeniu, promovand excesiv lenjeria la vedere si sutienele conice, tinzand chiar spre vulgaritate, specialistii sunt destul de sceptici. Ei ne avertizeaza ca oricat de bine ar arata pe podium aceste piese vestimentare, combinarea si dozarea lor este foarte importanta.
In materie de hairstyle, ne intalnim, inevitabil, cu bucle si onduleuri, impletituri, cocuri, dar si cu un element nou, “beach hair”. Sezonul asta este considerat de-a dreptul hot parul usor decolorat, frizzy si uscat de soare. Make-up artistii au lansat colectii care abunda in culori, iar tehnica preferata este layering-ul, adica aceeasi nuante de fard, aplicata in doua textura, pentru o rezistenta sporita.
Cred ca orice fashionista adora sa lase hainele sa vorbeasca despre ea. Primavara si vara asta, inoti in valuri de seductie, libertate si visare si zambesti in culori surprinzatoare…
Cine se mai uita la Skins?
Primul sezon contine noua episoade, iar fiecare reda viata cate unui personaj: Tony, Cassie, Jal, Sid, Maxie, Michelle, Effy si Abigail.
In prim-plan se afla cuplul Tony, tipul popular a carui principala problema este numarul fanelor agasante si Michelle, fata cu moravuri usoare. Pentru a se realiza un adevarat trunghi amoros, apare si Sid, cel mi bun prieten al lui Tony, care este obsedat de Michelle. Sid este de departe cel mai simpatic personaj, jucand rolul tocilarului nostim. Replica ce il caracterizeaza cu desavarsire este cea adresata de fiecare fata pe care incearca sa o cucereasca: “Sid, esti atat de dulce. Stii ca te iubesc, dar ca pe un frate”. Desi, intr-o zi, norocul ii surade. Protagonista fanteziilor sale, Michelle, pe care am vazut-o mai des in sutien decat imbracata, ii face propuneri indecente. Desi pastra fotografii cu ea sub perna, o refuza, in timp ce are o revelatie: o iubeste pe Cassie.
Cassie infatiseaza imaginea angelica, ce ascunde toate viciile: tulburari de alimentatie, droguri si tentative de suicid. Cand Sid ii spune ca nu poate ajunge la intalnire, ea ii zambeste senin: ” Ce pacat…Nu am mancat trei zile ca sa fiu frumoasa pentru tine”. Depresiva, ea va lua un numar impresionant de droguri si va intra in coma, din cauza ca Sid uitase de intalnire. Desi aparent maniaco-depresiva, personajul uimeste prin inocenta si puerilitate. Lui Sid ii va lua ceva timp sa treaca peste obsesia cu Michelle si sa realizeze ca este indragostit de Cassie.
Un integ episod vizeaza viata lui Maxie, care este homosexual. Principala lui problema este delimitarea granitei dintre prietenie si o posibila relatie erotica. Desi nu este exclus din grupul de prieteni pentru afinitatile sale, totusi, se simte un etern inadaptat. Frustrarile, discriminarea si chiar unele aventuri sunt tratate in mod veridic.
Un personaj extrem de controversat, desi episodic este Effy, sora mai mica a lui Tony. Ziua, in fata parintilor este fetita disciplinata, cu parul strans coc si uniforma pana la genunchi. Noaptea, se machiaza strident si se imbracata indecent, iar iesirile sale ii sunt acoperite de catre fratele mai mare. Episodul opt reda anturajul dubios in care aceasta se invarte , o lume a decaderii si a drogurilor. Este o lumea in care normalul e stabilit la alte dimensiuni, in care persoanaje patologice se comporta haotic, dand nastere unor evenimente fara urma de ratiune si sens.
Chris, un alt personaj simpatic, este indragostit de profa de psihologie, si, evident, este reciproc. Unul dintre personajele care da dovada de stabilitate si maturitate in aproape orice situatie este Jal, negresa pasionata de flaut. Intruchiparea penibilului, maimutoiul intregului serial este Abigail. Finalul primului sezon mi se pare putin tras de par, Tony fiind calcat de un autobuz exact in momentul cand ii declara iubirea lui Michelle. Serialul se incheie cu Sid, care interpreteaza “Wild world” a lui Cat Stevens.
Poate ca, intr-adevar, v-a speriat descrierea serialului. Mie imi place, e un film cu adolescenti tratat diferit, plin de suspas, de veridicitate si de umor. Si, cel mai important, e foarte diferit de comediile americane clasice cu adolescenti… In prezent, se difuzeaza la Canal 4.
Articol aparut si pe Jiunimea (www.jiunimea.ro)
Pianista- Elfriede Jelinek
Saptamana asta am terminat de citit “Pianista”. Intr-adevar, am sovait putin inainte sa o deschid, ma asteptam la idile siropoase, maniere exacerbate si pagini intregi in memoria compozitorilor… Dupa, am zis sa vad ce scris pe spate. Acolo, Publishers Weekly informeaza ca “Sexualitatea si violenta se intrepatrund in aceasta carte stralucita, necrutatoare. Un roman nerecomandabil celor slabi de inima.” Desi sunt slaba de inima am citit-o si pot sa afirm ca e una din cele mai controversate carti care mi-a picat in mana. Arta, sexualitatea, violenta se impletesc perfect. Stilul este indirect liber, niciun dialog, nimic, doar pasaje inefabile, care, luate separat, pot constitui poeme de sine-statoare. Cateva pagini citeam absorbita si pierdeam, in acele momente dimensiunile spatio-temporale, iar urmatoarele ma socau atat de rau incat lasam cartea din mana si ma intrebam, nevenindu-mi sa cred: “Chiar a scris asta?”.
Actiunea e plasata in anii `70 in Viena. In prim-plan se afla profesoara de pian, Erika Kohut, o femeie trecuta de treizeci de ani, a carei singura ratiune de a fi este muzica. Fara prieteni, amanti sau orice urma de spontaneitate, Erika este depersonalizata total prin muzica. Devine propriul instrument al mamei tale, care canta exact cum doreste aceasta. Mama are conceptii radicale in privinta machiajului, rochiilor elegante sau relatiilor amoroase si ii permite Erikai un singur lucru: purificarea prin arta. Obedienta, eroina isi insuseste acest catharsis cu toata fiinta, si, in prima parte a romanului, cititorul are tendinta de a o considera pe Erika o sacra. Nici pe departe.
Scriitoarea ii dezvaluie treptat latura perversa si chiar masochista. Pe masura ce naratiunea avanseaza, cititorul o urmareste in desele sale hoinareli prin Viena, cand vizionand un film porno pe la cinematografe, cand privind cu o placere malefica actele sexuale petrecute prin dumbravile din jurul Vienei. Elfriede Jelinek insista in descrierea amanuntelor, gesturilor, gandurilor psihopate ale eroinei, cu o mare placere de a tergiversa. Orice reactie, orice atingere, orice sunet trece prin mii de ecouri, devine atat de artistic stilizat, incat pierde orice urma de vulgaritate. Sau poate, nu. Intr-adevar unele scene sunt descrise fara pic de cenzura, atat raporturile sexuale, cat si micile preocupari ale psihopatei. Placerea ei cea mai mare era disecarea propriului corp cu lama in locuri mai mult sau mai putin vizibile. Pentru ca de-a lungul romanului personajul nu reuseste sa dea dovada de niciun sentiment uman, nu simte niciodata nimic, cititorului nu-i va trezi cu nimic mila, dimpotriva, va incepe sa o deteste cu toata fiinta
Si totusi, cineva se indragosteste de ea. Un elev charismatic, sarmant, talentat… Ii jura dragoste eterna, insa Erika, ii cere imposibilul. Vrea violenta, impinsa pana la paroxism. Vrea sa fie legata, batuta, taiata… Scenele sunt redate cu o precizie inumana. Si totusi, emana ceva inefabil. Mai ales finalul… Pentru ca adevaratele carti sunt cele in care finalul introduce cititorul intr-o asemenea stare, care ramane constanta, chiar dupa ce subiectul cartii a fost uitat.
Scriitoarea uluieste prin investigarea vietii interioare a unei demente. E un fel de “Prozac nation”, cu o mica diferenta. In “Prozac nation”, adolescenta isi revine treptat, insa Erika este condamnata pentru totdeauna acestei depersonalizari totale, aceste incapacitati de a simti ceva, incercand sa depaseasca aceasta conditie prin perversiune si violenta. Din pacate nu reuseste. Nu simte nimic, nici chiar cand fanteziile ii devin realitate. Poate ca din descrierea mea a reiesit ca “Pianista” e o carte pornografica. Nu stiu ce sa zic. Unele scene sunt, evident, situate deasupra decentei si o normalitatii, iar personajul te va soca cu siguranta, insa e, cu siguranta, o carte care merita citita.
Romanul a fost ecranizat de regizorul Michael HAneke, cu Isabelle Huppert, Benoit Magimel si Annie Girardot. In 2001, la Festivalul de la Cannes, pelicula a obtinut Marele Premiu, precum si Premiul pentru cea mai buna actrita si cel mai bun actor. Scriitoarea a primit Premiul Nobel pentru literatura in 2004.
Articol aparut si pe Jiunimea(www.jiunimea.ro)
Literatura se hotaraste sa moara?
Citisem pe undeva, odata, o anecdota interesanta. Cica, in vremuri de mult apuse, se imparteau intre oameni bogatiile lumii. Si Cel de sus a zis asa: sarmantilor, charismaticilor, aratosilor si stralucitorilor sa le revina faima, aurul, giuvaerele, emisiunile TV, pozele din reviste, cluburile de fite, popularitatea si snobismul. Iar inadaptatilor social, ciudatilor, insinguratilor, uratilor si introvertitilor le-au ramas...cartile. Ei sunt cei care le scriu si tot ei le citesc. Pentru ca literatura e, in definitiv, pentru cei care se simt cumva straini de mersul lucrurilor in lume. Sau poate nu... Pentru ca, treptat lucrurile au mai evoluat...Literatura e acum la indemana oricui.
De exemplu, anul trecut, prin timpul asta, seria de carti "Amurg" invadase Carolul. Prin timpul orelor de matematica, nicio fashionista dichisita nu mai observa tabla manjita cu grafice sau limite de functii. Toate devorau de zor peripetiile naravase ale superbului vampir Edward Cullen cu iubita lui muritoare, Bella. Profa de mate le privea dezamagita si accentua arhi-celebra sa replica "Mai cu spor, ma, mai cu spor!". Fetele ascultau, isi intensificau ritmul si a doua zi deja le vedeai cu urmatorul volum in poala. "Luna Noua", apoi "Zori de zi" si ce a mai urmat. "Sigur tre' sa fie ceva cu adevarat interesant", mi-am zis in sinea mea, dat fiind faptul ca intr-adevar prima oara cand le vedeam citind cu atata inflacarare. Asa ca am pornit hotarata spre Diverta, am luat cartea din raft cu putina grija ca nu cumva sa observe vreun cunoscut cat sunt de "intarziata". Am ajuns acasa, am citit pe nerasuflare primele pagini si... m-am plictisit ingrozitor. Doar atat? Prea semana izbitor de mult cu telenovelele pe care le vedeam in copilarie. Am zis ca poate e inceputul mai plictisitor, asa ca am citit in fiecare zi in sila cateva pagini, poate-poate oi descoperi ceva. Nimic. Ultimul sfert de carte l-am abandonat, pierdeam vremea inutil... L-am citit totusi peste o bucata buna de timp. Nimic nou. Cartea s-a incheiat cu aceeasi zahariseala siropoasa cum a inceput. Edward o saruta pe Ella pe gat, iar intrebarea ce ti se inocula si te determina sa cumperi urmatorul volum era "Bella urma sa moara sau, mai rau, sa fie tranformata in vampir?". Habar n-am, poate imi spuneti voi, eu n-am citit urmatorul volum. In fine, ceea ce vreau sa subliniez e faptul ca, intr-adevar, cartile cu vampiri si varcolaci s.a.m.d. au prins la public, dar cred ca stii lucrul asta mai bine decat mine. Ulterior, au urmat infinite ale imitatii mai mult sau mai putin jalnice, pe care am evitat sa le citesc si titlul... Un lucru e sigur: daca simti ca te chinuie talentul literar si vrei sa te imbogatesti, atunci scrie o carte despre vampiri si sigur va avea un succes rasunator.
A doua experienta a fost Coelho. Era o vreme cand era imposibil sa nu vizitezi profilul de hi5 al unei fete cool, care sa nu-si asorteze la pozele de prin cluburile trendy o lista intreaga cu citate din Paulo Coelho. "Sa incercam", am zis. Prima carte care mi-a picat in mana a fost "Veronika se hotaraste sa moara".Am citit-o si am ajuns la concluzia ca un titlu mai hotarat era "Literatura se hotaraste sa moara". Dupa ce Veronika ia un pumn de pomnifere, supravietuieste si se trezeste internata intr-un sanatoriu. Aici, afla ca mai are de trait o saptamana si cateva zile. Evadeaza si in acele clipe descopera sensul vietii si isi indeplineste cele 1001 de dorinta. Da, ai ghicit, exact ca-n comediile romantice de proasta calitate. Am continuat cu "11 minute", insa am abandonat-o pe la jumatate. O ultima incercare a fost "Alchimistul", care nu mi-a rezistat in mana mai mult de zece minute. Acelasi lucru s-a intamplat si cu "Brida". Toate cartile lui Coelho urmaresc acelasi tipar clasic ca-n basmele populare: eroul pleaca de acasa, eroul da de rau si ii infrunta pe zmei, dar in final o gaseste pe Ileana Cosanzeana si traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Alaturi de astea, penibile mi se pareau secventele din naratiune cand se introduceau pasaje in care Coelho simtea nevoia sa isi laude celebritatea, ca de exemplu: "Si in vremea asta, un scriitor renumit, Paulo Coelho, era interesat de soara Veronikai asa ca s-a hotarat sa scrie o carte." Veridicitate? In niciun caz. Citind fraza asta i-am dat dreptate charismaticei profe care sustinea cu tarie cu Paulo Coelho e "manelistul literaturii universale". Insa, cireasa de pe tort a venit abia anul asta la ziua mea, cand am primit cadou de la parinti o carte intitulata "Citate de dragoste, de Paulo Coelho". Ma gandeam sa trimit niste sms-uri cu ele, cine stie, poate as fi impresionat vreun fan infocat...
Alte exemple care agolmereaza rafturile de top din librarii si mintile tinerilor ar mai fi, dar prefer sa nu comentez, mai ales ca e vorba de scriitori romani contemporani. Un lucru e cert, anecdota prezentata la inceput nu prea mai e adevarata...Acum, se pare, literatura e pentru oricine. Dar chiar e literatura sau doar mediatizare excesiva? Poate e doar o tehnica de manipulare a maselor, ca si cu gripa aviara sau porcina. Nu stiu. Adevarul absolut nu l-a atins nici macar Alchimistul, dar minte noi, existente mediocre. Poate daca s-ar citi si alti scriitori care merita cu adevarat, povestioarele cu pietricele filozofale si snoavele cu luna plina ar parea cu adevarat stupide.
Pentru ultima oara...
...siropoasa.
Vreau sa nu stiu nimic. Lasa-mi zece minute. O luna. Un an. O sa-ti inapoiez curand manusa de matase. Curand. Si tot atunci iti voi arata cum ti-am scris numele pe obrazul stang...Cu cerneala albastra. Nu-mi mai place rosul. De ceva timp...
Am visat un camp infinit cu maci. Iar eu, desculta, alergand, intr-o rochie alba, vaporoasa... Oprindu-ma, am rupt cativa maci. Atat de rosii...I-am mirosit. Prea rosii... Apoi ai aparut tu. Si amurgul. Acum vezi, de aia nu-mi mai place rosul.
Nu mi-e dor. O sa gasesc un camp cu maci albastri...
O sa-ti dau un ultim stih. Peste ceva timp. Acum e prea rosu ca sa-l gasesc.
Vreau sa nu stiu nimic. Lasa-mi zece minute. O luna. Un an. O sa-ti inapoiez curand manusa de matase. Curand. Si tot atunci iti voi arata cum ti-am scris numele pe obrazul stang...Cu cerneala albastra. Nu-mi mai place rosul. De ceva timp...
Am visat un camp infinit cu maci. Iar eu, desculta, alergand, intr-o rochie alba, vaporoasa... Oprindu-ma, am rupt cativa maci. Atat de rosii...I-am mirosit. Prea rosii... Apoi ai aparut tu. Si amurgul. Acum vezi, de aia nu-mi mai place rosul.
Nu mi-e dor. O sa gasesc un camp cu maci albastri...
O sa-ti dau un ultim stih. Peste ceva timp. Acum e prea rosu ca sa-l gasesc.
Si cat urasc mastile...
Ieri m-am indragostit. Sau azi. Sau poate acum cateva luni. Nu mai stiu. Ma indragostesc in fiecare zi. De acelasi baiat, la prima vedere...
Azi i-am scris o poezie. Nu o sa o public aici, literatura nu-i pentru tine. E pentru mine, si poate pentru el.
Care el? Poate tocilarul simpatic pe care inca nu l-am cunoscut sau baiatul blond cu ochii albastri ce mi-a zambit doua seri la rand...
"Je hais le mouvement qui deplace les lignes...Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris." Sau poate, m-am indragostit chiar de Baudelaire. Cine mai stie? E clar ca sunt nebuna de legat. Dar stii ceva? Cei mai buni dintre noi sunt asa...
"Te rog, imprumuta-mi o masca! Da, mersi, o vreau pe aceea cu ranjet fals. Ah, perfect! Ce zici, mi se potriveste? Da! Uita-te la mine...Iti zambesc. Priveste-mi masca, e chiar un zambet sincer, sa stii." Si cat urasc mastile...
Azi i-am scris o poezie. Nu o sa o public aici, literatura nu-i pentru tine. E pentru mine, si poate pentru el.
Care el? Poate tocilarul simpatic pe care inca nu l-am cunoscut sau baiatul blond cu ochii albastri ce mi-a zambit doua seri la rand...
"Je hais le mouvement qui deplace les lignes...Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris." Sau poate, m-am indragostit chiar de Baudelaire. Cine mai stie? E clar ca sunt nebuna de legat. Dar stii ceva? Cei mai buni dintre noi sunt asa...
"Te rog, imprumuta-mi o masca! Da, mersi, o vreau pe aceea cu ranjet fals. Ah, perfect! Ce zici, mi se potriveste? Da! Uita-te la mine...Iti zambesc. Priveste-mi masca, e chiar un zambet sincer, sa stii." Si cat urasc mastile...
Taranu' Comercial.
Il ai si tu in lista de mess. Are nickname-ul cu sufix diminutival, eventual rimat (alinutzu dragutzu, andreius bebelus, cosminel frumusel), o poza trendi dintr-un club de fitze, ca el e jm3k3r cu doi de "jm", a fumat "Maria", a baut "Jack" si a dansat pe mese. Isi pune la status versuri din Connecter si te apelaza pe mess sa te intrebe daca "sti" cum e "sa fi" "spart" ca el. Ii raspund ca nu si ii atrag atentia ca se scrie "stii" si "sa fii". Gaseste drept scuza mahmureala dupa betia de aseara...Nu, nu, ati inteles gresit, el nu e un agramat. E doar prea cool pentru normele astea prostesti ale limbii romane. El stie sa vorbeasca engleza, la perfectie si iti da sms de dragoste: "I inlove with you...". Il stergi rusinata din telefon, nu de alta, dar poate il vede cineva si te faci de ras...
Nu, nu ma intelegeti gresit. Nu e genul de cocalar care se scarpina in nas cu mainile care ii put a sunca, dimpotriva, el e un monden. Face facultatea la Bucuresti, ca de, asa e acum la moda, iar ultima carte citita e "Povesti cu zane" de Contesa de Segur, insa nu isi mai aminteste exact daca a citit-o el sau i-a citit-o mama la culcare. Ultimul film vazut e bineinteles, Avatar, daca nu ia in considerare zecile de filme porno pe care le vede saptamanal.
Si te trezesti ca urmeaza ziua lui. Astepti nerabdatoare ora 00.00 sa ii trimiti mesaj. Totusi, te gandesti sa treaca 5 minute dupa ora 12, sa nu pari chiar disperata. Fara sa ii dai vreun semn de viata la 12.02 primesti mesaj chiar de la el :"Multumesc ca mi-ai zis la multi ani!". Deci e si ironic, pe deasupra. Ramai fara cuvinte.
In general, are un IQ mediu. Se crede foarte inteligent, totusi, si mereu sta sa-ti aminteasca de potentialul sau intelectual imens! Te gandesti ca poate are drptate si incerci sa legi o discutie cat de cat profunda... La asemenea tentativa ti se raspunde cu un "pula mea" si un ridicat nepasator din umeri. Nu e de mirare ca acum te simti Eminescu... Din pacate, taranul monden nu poate accede la lumea sfanta a ideilor tale. E prea neclintit in mentalitatea sa impusa de mass-media.
Nu, nu ma intelegeti gresit. Nu e genul de cocalar care se scarpina in nas cu mainile care ii put a sunca, dimpotriva, el e un monden. Face facultatea la Bucuresti, ca de, asa e acum la moda, iar ultima carte citita e "Povesti cu zane" de Contesa de Segur, insa nu isi mai aminteste exact daca a citit-o el sau i-a citit-o mama la culcare. Ultimul film vazut e bineinteles, Avatar, daca nu ia in considerare zecile de filme porno pe care le vede saptamanal.
Si te trezesti ca urmeaza ziua lui. Astepti nerabdatoare ora 00.00 sa ii trimiti mesaj. Totusi, te gandesti sa treaca 5 minute dupa ora 12, sa nu pari chiar disperata. Fara sa ii dai vreun semn de viata la 12.02 primesti mesaj chiar de la el :"Multumesc ca mi-ai zis la multi ani!". Deci e si ironic, pe deasupra. Ramai fara cuvinte.
In general, are un IQ mediu. Se crede foarte inteligent, totusi, si mereu sta sa-ti aminteasca de potentialul sau intelectual imens! Te gandesti ca poate are drptate si incerci sa legi o discutie cat de cat profunda... La asemenea tentativa ti se raspunde cu un "pula mea" si un ridicat nepasator din umeri. Nu e de mirare ca acum te simti Eminescu... Din pacate, taranul monden nu poate accede la lumea sfanta a ideilor tale. E prea neclintit in mentalitatea sa impusa de mass-media.
Netemperamental.
Pix. Hârtie. Caiet.
Neted, netemperamental, absurd.
Priveşti culorile? Învăluie-le.
Deosebeşti formele? Imaginează-le.
Ţinteşti spre absolut? Atunci combină concretul.
Nimic. Gânduri scrise fără sens. Demenţă? Probabil.
Imaginaţie, iluzie, plictiseală, culori, forme. Tot felul de forme.
Mai puţin cea de inimă. Orice culoare, dar nu roşu.
Verde, albastru, galben, dar niciun strop de dragoste.
Muzică, plictiseală, formă, culoare şi suflet gol. Perfect.
Stropi de culoare, dar niciun strop de iubire.
Soare blond. Absent. Parfum rece, imperturbabil.
Fericire, plictiseală, emoţie, dar nicun strop de culoare.
Neted, netemperamental, absurd.
Priveşti culorile? Învăluie-le.
Deosebeşti formele? Imaginează-le.
Ţinteşti spre absolut? Atunci combină concretul.
Nimic. Gânduri scrise fără sens. Demenţă? Probabil.
Imaginaţie, iluzie, plictiseală, culori, forme. Tot felul de forme.
Mai puţin cea de inimă. Orice culoare, dar nu roşu.
Verde, albastru, galben, dar niciun strop de dragoste.
Muzică, plictiseală, formă, culoare şi suflet gol. Perfect.
Stropi de culoare, dar niciun strop de iubire.
Soare blond. Absent. Parfum rece, imperturbabil.
Fericire, plictiseală, emoţie, dar nicun strop de culoare.
Nu are nici titlu...
Cat de siropos scriam acum 2 ani...
“… Atunci citeşte, dar citeşte dincolo de rânduri, priveşte dincolo de aparenţe, prinde esenţa şi ascultă, dar nu, nu asculta vocea- ascultă ecoul…”
-Pooftiim? Adică?
-Nu întelegi?
-Nu. Nu mai am chef să citesc, m-am săturat de scriitoarea ieşită din minţi.
-…
-Clara, revin-o cu picioarele pe pământ! Şi deschide ochii mai des, nu doar dimineaţa! Ai 18 ani!
- Tu nu înţelegi…Eşti la fel ca ceilalţi, nu ştii să deosebeşti esenţa de aparenţă. Eşti preocupată doar de machiaj, haine, cluburi. E pur snobism să faci anumite lucruri doar ca să pari cool.
-Nu vezi că asta e generaţia noastră? Alcool, droguri, cluburi. Pe ce lume trăieşti?
-Cu siguranţă nu în a ta.
-Diseară mergem să ne distrăm. Baieţii ar vrea să fii acolo.
-Nu-mi pasă. Pa.
-Pa. La 22.00 să fii gata.
Carina părăsi camera şi trânti puternic uşa. Clara se cufundă în propriul univers şi deschise cel mai vechi şi sigur prieten. Caietul cu gânduri. Începu să scrie. Visa să ajungă scriitoare.
II
“Astăzi m-a vizitat din nou Carina. Nimic nou. Ca intotdeauna, m-a chemat în oraş diseară. Probabil voi merge. Uneori e interesant să cunoşti oameni atât de diferiţi de tine. E amuzant să-i vezi cum se îmbată, cum bârfesc, cum se droghează.
Dar până atunci…mă privesc în oglindă. Şi văd cum o mână caldă îmi atinge umărul, mă învăluie, mă poartă spre acel abis unde universul ia naştere doar prin cuvintele scrise de mâna mea. Totul e nou, imprevizibil! Şi râd şi ţip şi zbor şi scriu… N-am chef de nimic concret azi, nici măcar de tine…Doar dacă...Doar dacă mă laşi să-ţi schiţez chipul pe hârtie: ochii- poartă către sacru, buzele-cascadă de cuvinte, iar vocea…Vorbeste şi nu te opri, fii muza mea în continuare, dar nu mă iubi, eu nu exist, eu sunt doar o fantomă ce prinde formă prin ce scrie. Sunt eu doar atunci când scriu, doar atunci…In rest, nu mă observa, eu nu exist.
Lasă-mă să termin ceea ce n-am început!
Mă privesc din nou în oglindă. Ce anume s-a schimbat? Aproape nimic. Părul mai lung, acelaşi chip, aceleaşi buze, aceiaşi ochi ce ascund fascinaţia banalului aparent. Banalul aparent? Predispoziţia de a iubi lucruri banale, aparent insignifiante, dar care ascund o uriaşa însemnătate pentru mine.
Şi vreau să ţip cât pot de tare şi să găsesc fericire în propria nebunie. Să alerg desculţă pe malul mării, să-ţi scriu numele pe plajă şi să caut rime în nisip. Să privesc pescăruşii şi corăbiile. Să visez că sunt apusul. Să-mi prind în mâna stângă inima şi-n cea dreaptă răsăritul. Să dansez cu ele..Şi să scriu.”
Sună telefonul. Privi absentă spre ecranul mobilului. Acelaşi tip stresant şi superficial. Nu avea chef să răspundă. Continuă să scrie.
“Ce spui dacă nu vreau să te ascult? Dacă închid ochii şi îmi astup urechile? Ţipă- nu-mi păsa. Îţi voi ignora sfaturile superficiale cu privire la viaţă şi vocea îndulcită artificial. Ha-ha! Mă amuză teribil colecţia ta de măşti. Poţi să mi-o împrumuţi pe cea cu zâmbet, te rog? Mulţumesc. Acum îţi zâmbesc, priveşte. Era cazul de puţină politete…Si te rog politicos să pleci, cu zâmbet, evident. N-am nevoie de idoli, generaţia mea nu-mi poate oferi unul. Dar în schimb îmi arată drumul spre bibliotecă în fiecare dimineaţă. Hai, gata, termină…Ne vedem altă dată, mă poţi găsi în fiecare seară în parc citindu-l pe…idol.
Dacă Eliade dedică sacrului un întreg studiu de sute de pagini, eu îţi pot scrie că îmi primesc porţia de sacru în fiecare zi. Nu te gândi că mă înghesui pe treptele bisericilor, nicidecum, eu pătrund în tărâmul sfânt prin lectură. Am deschis cartea şi deja o mână mă atinge profund pe umăr, mă învăluie cald şi mă poartă spre…fericire. Da, da, mi-ai citit rândurile şi deja te văd cum îmi ataşezi eticheta “Tocilară”. Da, da, eşti unul dintre cei pe care îi voi întreba despre ultima carte citită şi-mi vor răspunde scârbiţi:”Ma jigneşti cumva?” Nu, nu te jignesc, sunt sigură că ai citit măcar o carte de Coelho, în timp ce în boxe răsuna Guţă… După, că să arăţi cât de cultă eşti, ţi-ai pus la status pe messenger citate din “11 minute” şi ţi-ai updatat profilul de hi5 cu toate cărţile lui Coelho.”
Încă un sunet enervant al telefonului. De data asta, mesaj. Evident că şansele să o caute cineva care o interesa cu adevărat erau minime.
“Hei Clara. Deseară mergem să bem ceva. Vii şi tu?”
Se aşeză enervată pe marginea patului. Poate va dormi câteva ore. Scrise o ultimă frază în caiet înainte să adoarmă:” Am cele mai ţari vise…De ce mi-ar trebui droguri sau alcool?”
III
21.00. Iar telefonul. Clara se ridică speriată din pat.
-Alo, răspunse cu vocea desprinsă din vis.
-Hai pregăteşte-te. La 22.30 să fii acolo. Să nu întârzii.
-OK. Deşi nu-mi surâde idea, voi fi acolo
-OK.Pa.
-Pa.
Ce păcat că o trezise telefonul tocmai când visa că este alături de…el. Deşi inadaptată social şi cu aere arogante de mare boemă, Clara trăia drama oricărei adolescente de vârsta ei. Era îndrăgostită nebuneşte de un băiat care nu-i acorda foarte mare atenţie. Era scriitor, evident. Poet mai exact. Aveau aceeaşi vârstă, dar Clara îl admira atât din punct de vedere profesional, cât şi ca entitate pur sufletească. [...lipsa text.]
Şi dintr-odată Clarei îi trecu un gând ciudat prin minte. Cum ar fi dacă i-ar trimite un mesaj în care să-i zică: “Stii...Te-am visat”? Renunţă curând la idee, gândindu-se că băiatul s-ar gândi la lucruri perverse şi i-ar trimite înapoi un mesaj în care s-o întrebe: “In ce ipostaze?”
Deşi împotriva snobismului generat de machiaj, haine şi modă, Clara se aranjă cu tot ce îi stătea la îndemână. Nu prea avea chef de ieşit în oraş, dar se gândi că poate va descoperi ceva interesant despre care să scrie. Singurul ei vis adevărat era să ajungă o scriitoare celebră…Suferea de lipsă de inspiraţie de la un timp. Poate va găsi ceva despre care să scrie.Poate.
“Despre noaptea trecută aş putea scrie un roman întreg. Mă gândesc continuu la braţele lui calde, la privirea profundă şi la saruturle lungi. Şi încă o dată îmi amintesc ochii lui albaştri ce străluceau naiv în lumina slabă a lunii, şi siluetele noastre ce se pierdeau pe graniţe celor două dimensiuni existenţial: timpul şi spaţiul.
Scopul meu nu este de a aluneca spre proză siropoasă, însă dragostea rămâne acel element universal ce te îndeamnă la romantism. Chiar dacă ignorăm voluntar retorica romanticilor, sufletul nostru ne poartă involuntar spre visare, spre melancolie, spre iubire. Şi scriu. Şi surprind părul lui, ochii lui, vocea lui. Mi-am găsit inspiraţia. Da, te ascult, vorbeşte şi nu te opri, fii muza mea. Te iubesc- nimic mai simplu şi mai adevărat
Iubirea? Cred că nimeni nu este capabil să vorbească despre ea la mod obiectiv. Situată în acelaşi focar intim, e trezită la viaţă treptat de fiecare îmbrăţişare, fiecare sărut sau zâmbet. M-am întâlnit aucm câteva zile cu un băiat de care fusesem îndrăgostită când eram mai mică. Totul trecuse însă. Dar întâlnirea, salutul, zâmbetul au creat un moment magic pentru mine. Probabil şi pentru el. Acum realizez că dragostea trece , dar rămâne acel ceva în suflet care nu are nicio legătură cu dorinţa, atracţia fizică sau obsesia de a avea fiinţă iubită lângă ţine. Rămâne doar o sclipire sufletească, o revelaţie, ce o simţi la momentul oportun, în “acea clipa”. Atunci se reunesc toate amintirile, visele, dorinţele trecute, cristalizate însă, alături de chipul lui. Iubirea e absentă, dar în suflet rămâne acel sentiment căruia nu-i pot găsi numele şi care îşi atinge intensitatea în acea clipă în care magia este atât de magică încât totul durează doar o secundă.
Mă ridic visătoare din pat şi simt cum mi-au crescut aripi în loc de braţe. Zbor prin aceeaşi imensitate roz la capătul căreia se află chipul lui. Am găsit în sfârşit doza de inspiraţie pentru tot restul vieţii. Iubirea. Noi trei. Eu, el şi visul meu de a deveni scriitoare.
Iau telefonul şi îi tirmit un mesaj.”Buna. M-am simţit foarte bine aseară. Ar trebui să ne mai vedem zilele astea. Ce zici?”
Aştept. Nimic. O oră- două.Nimic
Va răspunde. Sunt sigură. De ce nu i-ar răspunde fetei căreia i-a spus aseară că o iubeşte?
În sfârşit, mesaj.”Hai să ne vedem. Diseară. Intră pe net să îţi spun unde.”
Ah, ce bine! E ciudat cum tocmai în serile banale se întâmplă lucruri speciale. Seara trecută plecasem fără chef de acasă cu gândul că voi întâlni o grămadă de persoane neinteresante şi superficiale. Dar, în barul jegos şi îmbâcsit de tutun i-am zărit chipul vesel. Si seara a fost perfectă.”
Şi s-a întâlnit în seară aia cu Dan. Mai târziu avea să povestească într-o manieră tragica întâlnirea din seara aceea.
V “E fum şi întuneric, miros vulgar de tigară. Doi ochi albaştri şi inexpresivi. Un râs isteric îmi răneşte sufletul, nu urechile. Şi lacrimi curg, curg, şi tu râzi.
-Nu mai râde, habar nu ai cât doare!
- Ce să doară?
-Mi-ai spus că mă iubeşti.
-Asta a fost aseară. Glumeam, ok? A fost amuzant.
-…
-Stai să schimb melodia. Aşa, e mai bine.
Ah! El încă mai putea asculta muzică, dar nu ştia că muzica din sufletul meu nu mai era de mult muzică?
Lacrimi curg, secunde trec, el râde şi cantă.
-Acum plec. Nu mai ai nimic de zis? Ciau.
Rămân fără cuvinte. Ochii mă ustură, visele s-au transformat în săbii, speranţele sunt acum cuţite, lui nu i-a păsat. Nu-i va păsa niciodată.
Privesc în gol. A dispărut mirosul de ţigară. Sunetul paşilor devine din ce în ce mai îndepărtat; bătăile inimii le simţ din ce în ce mai rare. O uşă se aude închizându-se cu nepăsare cu zgomot surd; un vis împietreşte dureros în sufletu-mi mut.
Prin gaura cheii, prin geamul spart şi probabil prin găurile invizibile ale pereţilor plini de igrasie pătrund versuri atât de cunoscute şi totuşi, sunt sigură că nu le-am mai auzit până acum. Acum e muzică. Da. Vocea ta. Şi a dispărut mirosul de ţigară. Dar eu încă plâng. Fir-ar! Ce altceva poţi face într-o cameră infectă, simţind cum sufletul ţi se infectează din ce în ce mai mult?
Plâng. Ştii…Tu ai omorât printr-un gest simplu în doar câteva minute visul pe care îl cladisem luni întregi.
Un suflet infect, un vis mort, paşii lui nu se mai aud de mult. Dar ceva magnific pătrunde în mine. Ah, inspiraţia! Simt o suferinţa imensă în piept, peste care nu pot trece decât dacă o transform în literatură. De azi eşti doar o fiinţă de hârtie. Îţi voi colora ochii şi-ţi voi modifica vocea, Îţi voi da suflet. Vei fi sclavul meu de hartie…pentru totdeauna.”
VI
“ A mai trecut încă o zi, o lună, un an sau zece…Cine mai ştie? Timpul curge nepăsător, secundele trec, iar prin trecerea ireversibilă a timpului mă regăsesc mereu scriind lucruri aberante, triste, “sadice”, meditaţii asupra viselor mele, ezitări pe drumul dorinţelor. Doar literele şi imaginaţia îmi acompaniau lacrimile, încercând să mă salveze din clipele de disperare. Doar scrisul şi literatura m-au salvat; nu a existat nicio tentativă de a consola, niciun “imi pare rau”, niciun regret. Doar sarcasm şi indiferentă împinsă până la extreme.
E noapte, nu dorm, nu visez, doar privesc cu milă şi curiozitate această fiinţă desprinsă din trecutul şi visele mele…O privesc pe ea…Ba nu, mă privesc pe mine…Nu! Aveeaci fată blonduţa, cu ochii mari şi trişti. Aberez? De ce nu dispare imaginea fetei pentru care nu simt decât milă şi dezgust? Nu ţi-a păsat de lacrimile ei? Mie îmi pasă, ştii, doar mie. Aberez? Nu, dar zăbovesc prea mult pe firul amintirii.
Acum nu mai e nimic. Indiferenţa a şters dorinţele, încercările, visele. Nu mai sper să fiu cu ţine, nu-ţi mai zic că te iubesc, nu te mai sun, nimic. Dar ştii ce a rămas constant? Un singur lucru: iubirea. În cea mai pură formă a sa. Când în suflet intervine resemnarea, iar în minte conştientizarea aburditaţii insistenţelor şi a încercările, atunci, dacă iubirea nu-şi pierde din intensitate, ea prinde cea mai sinceră şi constantă formă a sa. În aceste condiţii, ea nu caută a atrage atenţia, supravieţuieşte fără să ţină cont de indiferentă, nu urmăreşte niciun scop, doar există, devine nemuritoare. Te iubesc, şi nu, nu aştept nimic, nu vreau nimic, nu mai visez. Te iubesc şi atât.”
VIII
Scriind în caietul cu gânduri peste câteva luni:
“Sunt o ciudată. Probabil. Mi se zice des acest lucru. În fiecare zi mă împiedic pe stradă, în fiecare zi aud ironiile celor din jurul meu pentru modul meu diferit de a gândi. Numele meu e Clara, am 18 ani, nu sunt frumoasă, zâmbesc rar, dar sincer, privesc sceptic, urăsc mediocritatea.
Obişnuiesc să ţin diverse caiete unde-mi expun gândurile. Am un caiet întreg dedicat unui foste iubiri din liceu. Acum nu mai simt nimic, prezenţa lui mă scârbeşte. Cum l-am putut iubi? Nu ştiu. Dar iubirea a trecut treptat pe măsură ce filele caietului se terminau.
Eram o romantică. Ce emoţionant! Îi scrisesem o scrisoare, pe care, bineînţeles nu i-am trimis-o niciodată. Sunt curioasă dacă ar vedea scrisoarea ce ar zice. M-ar declara , ar râde si ar arunca-o. Sau nu ar deschide-o.
Nu contează. A trecut. Acum urăsc relaţiile, mi se plictisitoare. Citesc multe cărti, chiar şi-n timpul pauzelor de şcoală. Pierd timpul, scriu mult, primesc mesaje anonime regulat, sunt inadaptată social şi mă machez strident. Visez devin scriitoare. Îmi place ploaia. Îmi place oraşul noaptea”
IX
Nopţi nedormite, foi rupte, dar sfârşit creaţia era terminată. Cea mai bună metodă de a trece peste o iubire neîmplinită este să o tranforme în literatură. Şi exact asta făcuse.
“Soare blond, absent. Fericire, plictiseala, culoare, dar niciun strop de iubire. Perfect.
Cândva visam să scriu un roman cu personaje imaginare, experienţe minunate, fictive...Acum am renunţat la idee...Pentru a scrie un roman îţi trebuie experienţă de viaţă, ceea ce nu pot spune că am la 18 ani...Mi se pare o prostie să te apuci să scrii la o asemenea vârstă proză obiectivă, la persoana a treia, inventând personaje ce aparţin totuşi realităţii de zi cu zi. De ce să îţi pui mască şi să te faci personaj de roman, când te poţi privi pe tine şi lumea din jurul tău dintr-un colţ subiectiv, scriind despre tine şi despre ceilalţi folosind persoana I, apelând la sinceritate, subiectivitate şi îndrăzneală? Nu vreau să creez personaje imaginare, presărând în "sufletul" lor fictiv părţi din mine când pot vorbi despre mine şi despre persoanele şi evenimentele reale cu care vin în contact. Ce voi scrie în continuare nu va lua forma unui roman sau a unei nuvele pentru că ce scriu sunt cuvinte ce izvorăsc direct din inimă şi minte. Nu scriu lucruri ciudate, aberante sau inteligente pentru a părea interesantă, ci scriu doar pentru că în momentul respectiv sunt ciudată, aberantă sau poate inteligentă. Nu scriu rânduri siropoase pentru a stârni lacrimi, ci pentru că în acel moment sunt siropoasă.Nu scriu pentru a impresiona cititorul, ci scriu pentru că asta îmi place să fac, pentru că sunt EU doar atunci când scriu.”
- Ai terminat nuvela? O întrebă Carina.
- Nu e nuvelă, sunt doar parţi din mine şi din lumea întreagă.
- OK. Diseara iesim in club.
- …
Clara zâmbi mecanic.
- Vedem, spuse. Poate gasesc inspiraţie pentru o nuvelă...Sau poate, un roman.
„Ai ascultat ecoul? Dacă da, atunci uită vocea.”
“… Atunci citeşte, dar citeşte dincolo de rânduri, priveşte dincolo de aparenţe, prinde esenţa şi ascultă, dar nu, nu asculta vocea- ascultă ecoul…”
-Pooftiim? Adică?
-Nu întelegi?
-Nu. Nu mai am chef să citesc, m-am săturat de scriitoarea ieşită din minţi.
-…
-Clara, revin-o cu picioarele pe pământ! Şi deschide ochii mai des, nu doar dimineaţa! Ai 18 ani!
- Tu nu înţelegi…Eşti la fel ca ceilalţi, nu ştii să deosebeşti esenţa de aparenţă. Eşti preocupată doar de machiaj, haine, cluburi. E pur snobism să faci anumite lucruri doar ca să pari cool.
-Nu vezi că asta e generaţia noastră? Alcool, droguri, cluburi. Pe ce lume trăieşti?
-Cu siguranţă nu în a ta.
-Diseară mergem să ne distrăm. Baieţii ar vrea să fii acolo.
-Nu-mi pasă. Pa.
-Pa. La 22.00 să fii gata.
Carina părăsi camera şi trânti puternic uşa. Clara se cufundă în propriul univers şi deschise cel mai vechi şi sigur prieten. Caietul cu gânduri. Începu să scrie. Visa să ajungă scriitoare.
II
“Astăzi m-a vizitat din nou Carina. Nimic nou. Ca intotdeauna, m-a chemat în oraş diseară. Probabil voi merge. Uneori e interesant să cunoşti oameni atât de diferiţi de tine. E amuzant să-i vezi cum se îmbată, cum bârfesc, cum se droghează.
Dar până atunci…mă privesc în oglindă. Şi văd cum o mână caldă îmi atinge umărul, mă învăluie, mă poartă spre acel abis unde universul ia naştere doar prin cuvintele scrise de mâna mea. Totul e nou, imprevizibil! Şi râd şi ţip şi zbor şi scriu… N-am chef de nimic concret azi, nici măcar de tine…Doar dacă...Doar dacă mă laşi să-ţi schiţez chipul pe hârtie: ochii- poartă către sacru, buzele-cascadă de cuvinte, iar vocea…Vorbeste şi nu te opri, fii muza mea în continuare, dar nu mă iubi, eu nu exist, eu sunt doar o fantomă ce prinde formă prin ce scrie. Sunt eu doar atunci când scriu, doar atunci…In rest, nu mă observa, eu nu exist.
Lasă-mă să termin ceea ce n-am început!
Mă privesc din nou în oglindă. Ce anume s-a schimbat? Aproape nimic. Părul mai lung, acelaşi chip, aceleaşi buze, aceiaşi ochi ce ascund fascinaţia banalului aparent. Banalul aparent? Predispoziţia de a iubi lucruri banale, aparent insignifiante, dar care ascund o uriaşa însemnătate pentru mine.
Şi vreau să ţip cât pot de tare şi să găsesc fericire în propria nebunie. Să alerg desculţă pe malul mării, să-ţi scriu numele pe plajă şi să caut rime în nisip. Să privesc pescăruşii şi corăbiile. Să visez că sunt apusul. Să-mi prind în mâna stângă inima şi-n cea dreaptă răsăritul. Să dansez cu ele..Şi să scriu.”
Sună telefonul. Privi absentă spre ecranul mobilului. Acelaşi tip stresant şi superficial. Nu avea chef să răspundă. Continuă să scrie.
“Ce spui dacă nu vreau să te ascult? Dacă închid ochii şi îmi astup urechile? Ţipă- nu-mi păsa. Îţi voi ignora sfaturile superficiale cu privire la viaţă şi vocea îndulcită artificial. Ha-ha! Mă amuză teribil colecţia ta de măşti. Poţi să mi-o împrumuţi pe cea cu zâmbet, te rog? Mulţumesc. Acum îţi zâmbesc, priveşte. Era cazul de puţină politete…Si te rog politicos să pleci, cu zâmbet, evident. N-am nevoie de idoli, generaţia mea nu-mi poate oferi unul. Dar în schimb îmi arată drumul spre bibliotecă în fiecare dimineaţă. Hai, gata, termină…Ne vedem altă dată, mă poţi găsi în fiecare seară în parc citindu-l pe…idol.
Dacă Eliade dedică sacrului un întreg studiu de sute de pagini, eu îţi pot scrie că îmi primesc porţia de sacru în fiecare zi. Nu te gândi că mă înghesui pe treptele bisericilor, nicidecum, eu pătrund în tărâmul sfânt prin lectură. Am deschis cartea şi deja o mână mă atinge profund pe umăr, mă învăluie cald şi mă poartă spre…fericire. Da, da, mi-ai citit rândurile şi deja te văd cum îmi ataşezi eticheta “Tocilară”. Da, da, eşti unul dintre cei pe care îi voi întreba despre ultima carte citită şi-mi vor răspunde scârbiţi:”Ma jigneşti cumva?” Nu, nu te jignesc, sunt sigură că ai citit măcar o carte de Coelho, în timp ce în boxe răsuna Guţă… După, că să arăţi cât de cultă eşti, ţi-ai pus la status pe messenger citate din “11 minute” şi ţi-ai updatat profilul de hi5 cu toate cărţile lui Coelho.”
Încă un sunet enervant al telefonului. De data asta, mesaj. Evident că şansele să o caute cineva care o interesa cu adevărat erau minime.
“Hei Clara. Deseară mergem să bem ceva. Vii şi tu?”
Se aşeză enervată pe marginea patului. Poate va dormi câteva ore. Scrise o ultimă frază în caiet înainte să adoarmă:” Am cele mai ţari vise…De ce mi-ar trebui droguri sau alcool?”
III
21.00. Iar telefonul. Clara se ridică speriată din pat.
-Alo, răspunse cu vocea desprinsă din vis.
-Hai pregăteşte-te. La 22.30 să fii acolo. Să nu întârzii.
-OK. Deşi nu-mi surâde idea, voi fi acolo
-OK.Pa.
-Pa.
Ce păcat că o trezise telefonul tocmai când visa că este alături de…el. Deşi inadaptată social şi cu aere arogante de mare boemă, Clara trăia drama oricărei adolescente de vârsta ei. Era îndrăgostită nebuneşte de un băiat care nu-i acorda foarte mare atenţie. Era scriitor, evident. Poet mai exact. Aveau aceeaşi vârstă, dar Clara îl admira atât din punct de vedere profesional, cât şi ca entitate pur sufletească. [...lipsa text.]
Şi dintr-odată Clarei îi trecu un gând ciudat prin minte. Cum ar fi dacă i-ar trimite un mesaj în care să-i zică: “Stii...Te-am visat”? Renunţă curând la idee, gândindu-se că băiatul s-ar gândi la lucruri perverse şi i-ar trimite înapoi un mesaj în care s-o întrebe: “In ce ipostaze?”
Deşi împotriva snobismului generat de machiaj, haine şi modă, Clara se aranjă cu tot ce îi stătea la îndemână. Nu prea avea chef de ieşit în oraş, dar se gândi că poate va descoperi ceva interesant despre care să scrie. Singurul ei vis adevărat era să ajungă o scriitoare celebră…Suferea de lipsă de inspiraţie de la un timp. Poate va găsi ceva despre care să scrie.Poate.
“Despre noaptea trecută aş putea scrie un roman întreg. Mă gândesc continuu la braţele lui calde, la privirea profundă şi la saruturle lungi. Şi încă o dată îmi amintesc ochii lui albaştri ce străluceau naiv în lumina slabă a lunii, şi siluetele noastre ce se pierdeau pe graniţe celor două dimensiuni existenţial: timpul şi spaţiul.
Scopul meu nu este de a aluneca spre proză siropoasă, însă dragostea rămâne acel element universal ce te îndeamnă la romantism. Chiar dacă ignorăm voluntar retorica romanticilor, sufletul nostru ne poartă involuntar spre visare, spre melancolie, spre iubire. Şi scriu. Şi surprind părul lui, ochii lui, vocea lui. Mi-am găsit inspiraţia. Da, te ascult, vorbeşte şi nu te opri, fii muza mea. Te iubesc- nimic mai simplu şi mai adevărat
Iubirea? Cred că nimeni nu este capabil să vorbească despre ea la mod obiectiv. Situată în acelaşi focar intim, e trezită la viaţă treptat de fiecare îmbrăţişare, fiecare sărut sau zâmbet. M-am întâlnit aucm câteva zile cu un băiat de care fusesem îndrăgostită când eram mai mică. Totul trecuse însă. Dar întâlnirea, salutul, zâmbetul au creat un moment magic pentru mine. Probabil şi pentru el. Acum realizez că dragostea trece , dar rămâne acel ceva în suflet care nu are nicio legătură cu dorinţa, atracţia fizică sau obsesia de a avea fiinţă iubită lângă ţine. Rămâne doar o sclipire sufletească, o revelaţie, ce o simţi la momentul oportun, în “acea clipa”. Atunci se reunesc toate amintirile, visele, dorinţele trecute, cristalizate însă, alături de chipul lui. Iubirea e absentă, dar în suflet rămâne acel sentiment căruia nu-i pot găsi numele şi care îşi atinge intensitatea în acea clipă în care magia este atât de magică încât totul durează doar o secundă.
Mă ridic visătoare din pat şi simt cum mi-au crescut aripi în loc de braţe. Zbor prin aceeaşi imensitate roz la capătul căreia se află chipul lui. Am găsit în sfârşit doza de inspiraţie pentru tot restul vieţii. Iubirea. Noi trei. Eu, el şi visul meu de a deveni scriitoare.
Iau telefonul şi îi tirmit un mesaj.”Buna. M-am simţit foarte bine aseară. Ar trebui să ne mai vedem zilele astea. Ce zici?”
Aştept. Nimic. O oră- două.Nimic
Va răspunde. Sunt sigură. De ce nu i-ar răspunde fetei căreia i-a spus aseară că o iubeşte?
În sfârşit, mesaj.”Hai să ne vedem. Diseară. Intră pe net să îţi spun unde.”
Ah, ce bine! E ciudat cum tocmai în serile banale se întâmplă lucruri speciale. Seara trecută plecasem fără chef de acasă cu gândul că voi întâlni o grămadă de persoane neinteresante şi superficiale. Dar, în barul jegos şi îmbâcsit de tutun i-am zărit chipul vesel. Si seara a fost perfectă.”
Şi s-a întâlnit în seară aia cu Dan. Mai târziu avea să povestească într-o manieră tragica întâlnirea din seara aceea.
V “E fum şi întuneric, miros vulgar de tigară. Doi ochi albaştri şi inexpresivi. Un râs isteric îmi răneşte sufletul, nu urechile. Şi lacrimi curg, curg, şi tu râzi.
-Nu mai râde, habar nu ai cât doare!
- Ce să doară?
-Mi-ai spus că mă iubeşti.
-Asta a fost aseară. Glumeam, ok? A fost amuzant.
-…
-Stai să schimb melodia. Aşa, e mai bine.
Ah! El încă mai putea asculta muzică, dar nu ştia că muzica din sufletul meu nu mai era de mult muzică?
Lacrimi curg, secunde trec, el râde şi cantă.
-Acum plec. Nu mai ai nimic de zis? Ciau.
Rămân fără cuvinte. Ochii mă ustură, visele s-au transformat în săbii, speranţele sunt acum cuţite, lui nu i-a păsat. Nu-i va păsa niciodată.
Privesc în gol. A dispărut mirosul de ţigară. Sunetul paşilor devine din ce în ce mai îndepărtat; bătăile inimii le simţ din ce în ce mai rare. O uşă se aude închizându-se cu nepăsare cu zgomot surd; un vis împietreşte dureros în sufletu-mi mut.
Prin gaura cheii, prin geamul spart şi probabil prin găurile invizibile ale pereţilor plini de igrasie pătrund versuri atât de cunoscute şi totuşi, sunt sigură că nu le-am mai auzit până acum. Acum e muzică. Da. Vocea ta. Şi a dispărut mirosul de ţigară. Dar eu încă plâng. Fir-ar! Ce altceva poţi face într-o cameră infectă, simţind cum sufletul ţi se infectează din ce în ce mai mult?
Plâng. Ştii…Tu ai omorât printr-un gest simplu în doar câteva minute visul pe care îl cladisem luni întregi.
Un suflet infect, un vis mort, paşii lui nu se mai aud de mult. Dar ceva magnific pătrunde în mine. Ah, inspiraţia! Simt o suferinţa imensă în piept, peste care nu pot trece decât dacă o transform în literatură. De azi eşti doar o fiinţă de hârtie. Îţi voi colora ochii şi-ţi voi modifica vocea, Îţi voi da suflet. Vei fi sclavul meu de hartie…pentru totdeauna.”
VI
“ A mai trecut încă o zi, o lună, un an sau zece…Cine mai ştie? Timpul curge nepăsător, secundele trec, iar prin trecerea ireversibilă a timpului mă regăsesc mereu scriind lucruri aberante, triste, “sadice”, meditaţii asupra viselor mele, ezitări pe drumul dorinţelor. Doar literele şi imaginaţia îmi acompaniau lacrimile, încercând să mă salveze din clipele de disperare. Doar scrisul şi literatura m-au salvat; nu a existat nicio tentativă de a consola, niciun “imi pare rau”, niciun regret. Doar sarcasm şi indiferentă împinsă până la extreme.
E noapte, nu dorm, nu visez, doar privesc cu milă şi curiozitate această fiinţă desprinsă din trecutul şi visele mele…O privesc pe ea…Ba nu, mă privesc pe mine…Nu! Aveeaci fată blonduţa, cu ochii mari şi trişti. Aberez? De ce nu dispare imaginea fetei pentru care nu simt decât milă şi dezgust? Nu ţi-a păsat de lacrimile ei? Mie îmi pasă, ştii, doar mie. Aberez? Nu, dar zăbovesc prea mult pe firul amintirii.
Acum nu mai e nimic. Indiferenţa a şters dorinţele, încercările, visele. Nu mai sper să fiu cu ţine, nu-ţi mai zic că te iubesc, nu te mai sun, nimic. Dar ştii ce a rămas constant? Un singur lucru: iubirea. În cea mai pură formă a sa. Când în suflet intervine resemnarea, iar în minte conştientizarea aburditaţii insistenţelor şi a încercările, atunci, dacă iubirea nu-şi pierde din intensitate, ea prinde cea mai sinceră şi constantă formă a sa. În aceste condiţii, ea nu caută a atrage atenţia, supravieţuieşte fără să ţină cont de indiferentă, nu urmăreşte niciun scop, doar există, devine nemuritoare. Te iubesc, şi nu, nu aştept nimic, nu vreau nimic, nu mai visez. Te iubesc şi atât.”
VIII
Scriind în caietul cu gânduri peste câteva luni:
“Sunt o ciudată. Probabil. Mi se zice des acest lucru. În fiecare zi mă împiedic pe stradă, în fiecare zi aud ironiile celor din jurul meu pentru modul meu diferit de a gândi. Numele meu e Clara, am 18 ani, nu sunt frumoasă, zâmbesc rar, dar sincer, privesc sceptic, urăsc mediocritatea.
Obişnuiesc să ţin diverse caiete unde-mi expun gândurile. Am un caiet întreg dedicat unui foste iubiri din liceu. Acum nu mai simt nimic, prezenţa lui mă scârbeşte. Cum l-am putut iubi? Nu ştiu. Dar iubirea a trecut treptat pe măsură ce filele caietului se terminau.
Eram o romantică. Ce emoţionant! Îi scrisesem o scrisoare, pe care, bineînţeles nu i-am trimis-o niciodată. Sunt curioasă dacă ar vedea scrisoarea ce ar zice. M-ar declara , ar râde si ar arunca-o. Sau nu ar deschide-o.
Nu contează. A trecut. Acum urăsc relaţiile, mi se plictisitoare. Citesc multe cărti, chiar şi-n timpul pauzelor de şcoală. Pierd timpul, scriu mult, primesc mesaje anonime regulat, sunt inadaptată social şi mă machez strident. Visez devin scriitoare. Îmi place ploaia. Îmi place oraşul noaptea”
IX
Nopţi nedormite, foi rupte, dar sfârşit creaţia era terminată. Cea mai bună metodă de a trece peste o iubire neîmplinită este să o tranforme în literatură. Şi exact asta făcuse.
“Soare blond, absent. Fericire, plictiseala, culoare, dar niciun strop de iubire. Perfect.
Cândva visam să scriu un roman cu personaje imaginare, experienţe minunate, fictive...Acum am renunţat la idee...Pentru a scrie un roman îţi trebuie experienţă de viaţă, ceea ce nu pot spune că am la 18 ani...Mi se pare o prostie să te apuci să scrii la o asemenea vârstă proză obiectivă, la persoana a treia, inventând personaje ce aparţin totuşi realităţii de zi cu zi. De ce să îţi pui mască şi să te faci personaj de roman, când te poţi privi pe tine şi lumea din jurul tău dintr-un colţ subiectiv, scriind despre tine şi despre ceilalţi folosind persoana I, apelând la sinceritate, subiectivitate şi îndrăzneală? Nu vreau să creez personaje imaginare, presărând în "sufletul" lor fictiv părţi din mine când pot vorbi despre mine şi despre persoanele şi evenimentele reale cu care vin în contact. Ce voi scrie în continuare nu va lua forma unui roman sau a unei nuvele pentru că ce scriu sunt cuvinte ce izvorăsc direct din inimă şi minte. Nu scriu lucruri ciudate, aberante sau inteligente pentru a părea interesantă, ci scriu doar pentru că în momentul respectiv sunt ciudată, aberantă sau poate inteligentă. Nu scriu rânduri siropoase pentru a stârni lacrimi, ci pentru că în acel moment sunt siropoasă.Nu scriu pentru a impresiona cititorul, ci scriu pentru că asta îmi place să fac, pentru că sunt EU doar atunci când scriu.”
- Ai terminat nuvela? O întrebă Carina.
- Nu e nuvelă, sunt doar parţi din mine şi din lumea întreagă.
- OK. Diseara iesim in club.
- …
Clara zâmbi mecanic.
- Vedem, spuse. Poate gasesc inspiraţie pentru o nuvelă...Sau poate, un roman.
„Ai ascultat ecoul? Dacă da, atunci uită vocea.”
Cuvant.
Alerg şi zbor, şi râd şi ţip
Te văd cum vii, te văd cum pleci
N-a rămas nimic, degeaba treci
Eu caut rime în nisip.
Ţi-am scris numele pe-o plajă goală
Sau poate, chiar pe-obrazul stâng
De fapt, l-ai scris chiar tu, şi iţi stăteam în poală
Mi-a placut cuvântul…Şi m-am îndrăgostit de vânt.
Te văd cum vii, te văd cum pleci
N-a rămas nimic, degeaba treci
Eu caut rime în nisip.
Ţi-am scris numele pe-o plajă goală
Sau poate, chiar pe-obrazul stâng
De fapt, l-ai scris chiar tu, şi iţi stăteam în poală
Mi-a placut cuvântul…Şi m-am îndrăgostit de vânt.
Ciob.
Dacă mă vrei, ar trebui să ştii.
Eu nu-ţi vreau mainile, ci sufletul
Să-l prind în braţe, să suflu cald
Şi să-l transform…Apoi să ţip:
E doar al meu!
Am spart oglinda împreună
Şi ne-am privit imaginea în cioburi sparte
Nimic mai concret, nimic mai realitate.
Acum visele sunt cioburi
Şi ciobul meu e vis.
Lasă-mă să-ţi privesc chipul prin ciobul spart…
…Ochii tăi sunt roşii, iar buzele albastre
Şi sufletul e fum…Îmi zboară dintre mâini.
Dacă mă vrei, ar trebui să ştii
Că nu-ţi vreau sufletul, ci ciobul prin care te privesc.
Chiar dacă încă vrei…Eu plec.
Adună cioburile sparte
Şi aeristeşte camera de fum.
Eu nu-ţi vreau mainile, ci sufletul
Să-l prind în braţe, să suflu cald
Şi să-l transform…Apoi să ţip:
E doar al meu!
Am spart oglinda împreună
Şi ne-am privit imaginea în cioburi sparte
Nimic mai concret, nimic mai realitate.
Acum visele sunt cioburi
Şi ciobul meu e vis.
Lasă-mă să-ţi privesc chipul prin ciobul spart…
…Ochii tăi sunt roşii, iar buzele albastre
Şi sufletul e fum…Îmi zboară dintre mâini.
Dacă mă vrei, ar trebui să ştii
Că nu-ţi vreau sufletul, ci ciobul prin care te privesc.
Chiar dacă încă vrei…Eu plec.
Adună cioburile sparte
Şi aeristeşte camera de fum.
Fum.
Priveşte. Un zâmbet... Ascultă. Doar şoapte...
Sărută. Obrazul...Iubirea? E absentă.
Profită de clipă... Ascultă. E mută.
Priveşte. E fum... Mi-e frică de noapte.
Te strig. Glas mut... Te caut. Prin noapte...
Am grijă, nu-i zambet, nici versuri, nici şoapte.
E fum, e-ntuneric. Răspunde, te strig...
Priveşte! E noapte. Ascultă. Nimic.
Sărută. Obrazul...Iubirea? E absentă.
Profită de clipă... Ascultă. E mută.
Priveşte. E fum... Mi-e frică de noapte.
Te strig. Glas mut... Te caut. Prin noapte...
Am grijă, nu-i zambet, nici versuri, nici şoapte.
E fum, e-ntuneric. Răspunde, te strig...
Priveşte! E noapte. Ascultă. Nimic.
Circ.
Eu vreau sa ninga…Dar ghici ce? Ploua..
Ploua pe foaia mazgalita
De vreme, de frig, de pixuri, de-albastru
De ganduri ce rece ma-ndeamna s-adorm.
Si caut inspiratie fara pic de talent.
Alerg dupa iubire, dar nu pot iubi. Prefer sa rad.
Si caut rime in corturi de circ…
Pictez abrobatii cu ranjete verzi…
Mananc litere.
Si rad…
Si caut inspiratie fara pic de talent.
Ploua pe foaia mazgalita
De vreme, de frig, de pixuri, de-albastru
De ganduri ce rece ma-ndeamna s-adorm.
Si caut inspiratie fara pic de talent.
Alerg dupa iubire, dar nu pot iubi. Prefer sa rad.
Si caut rime in corturi de circ…
Pictez abrobatii cu ranjete verzi…
Mananc litere.
Si rad…
Si caut inspiratie fara pic de talent.
Mi-am cumparat destinul.
Ieri mi-am cumparat destinul de la vanzatoarea de ziare. L-am invelit in doua file si l-am ascuns in sertarul vechi, alaturi de pagini roase de molii, carti de anatomie, ceasuri si truse de machiaj. Ma gandeam sa-l expediez spre neant. Voi ruga postasul sa aiba grija de el, sa-i ataseze aripi. O cadere usoara, spre infinit…
Priveste-l cum cade, cum zboara, cum tipa. Lasa-l sa termine ceea ce n-a inceput. E intr-o continua cadere, iar eu, intr-o continua contemplatie.
Ceasul e inca in sertar. Ii voi desena un zambet si mustati. Si-mi va face cu ochiul in fiecare dimineata. Dupa ii voi strica timpul. Daca vreau ca secundele sa fie ore sau ora 3 dimineata sa fie mai lunga decat cea de la 12 ziua? Va fi timpul meu. Si doar atunci pot trimite ceasul spre aceeasi adresa a neantului, sa-i fie tovaras destinului.
Primul post.
Am sters toate celelalte bloguri si o sa ma concentrez pe acesta. Nu stiu inca ce forma vor lua post-urile mele. Poate ma veti vedea dezbatand subiecte de politica sau plangand dupa nu stiu ce ratat. Glumesc. Vom vedea.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)